Profesor, în prezent, la
Universitatea Ben Gurion, din Beer Sheva, şi deţinător al unor
premii prestigioase, precum Premiul „Goethe“ pentru romanul
Poveste despre dragoste şi întuneric, în 2005, sau
Premiul „Heinrich Heine“ pentru literatură, în 2008, Amos
Oz reprezintă, în cadrul cultural european, o voce distinctă,
prin verva povestirii, plăcerea descrierii şi voluptatea
rememorării. Fundalul conturat în scrierile sale este cel al
unei lumi în care cruzimea, terorismul, iraţionalul, spaima
sînt ameninţări constante. Cu o istorie şi o identitate încă
recente, Israelul stă, încă de la formarea sa, sub semnul
nenumăratelor conflicte religioase şi politice. Este un spaţiu
care, pentru o sensibilitate precum cea a lui Amos Oz, nu poate decît
să îndemne la un refugiu interior, la căutarea siguranţei în
sfera ce îşi dezvăluie cele mai atrăgătoare perspective:
cea a literaturii.
În romanul autobiografic Poveste
despre dragoste şi întuneric se pot surprinde cel mai bine
atît etapele evoluţiei scriitorului, interiorizarea sa tot mai
profundă după sinuciderea mamei, cît şi momente-cheie ale
realităţii cotidiene din statul nou format – Israel. Este romanul
care oferă cel mai închegat portret al scriitorului –
putîndu-se cu uşurinţă identifica traseul său zbuciumat, de
la statutul de elev al unei şcoli religioase pînă la fuga sa
într-un kibbutz – şi care dezvoltă, totodată, şi o latură
de jurnal de creaţie, semnificativ pentru înţelegerea modului
în care se structurează nivelul tematic al scrierilor sale,
precum şi recurenţa unor gesturi sau comportamente la diferite
personaje din romanele sale. Sinuciderea mamei este gestul care
modifică radical raportarea la lume a copilului şi, mai tîrziu,
a adultului. Permanenta eroziune a timpului asupra vieţilor omeneşti
devine un subiect care îi va însoţi, de atunci înainte,
toate gîndurile, nemailăsînd loc pentru trăirea
inocentă a iluziilor. Fără disperare sau deznădejde care să îl
împingă şi pe el la acte extreme, Amos Oz vede în orice
gest uman, în orice aparentă evoluţie reversul acţiunii
destructive a timpului.
Teroarea timpului
S-ar părea că în romanele lui
Amos Oz, adevăratul personaj, cel constant, imposibil de evitat,
este timpul. El structurează nu numai Poveste despre dragoste şi
întuneric, ci şi romane precum Soţul meu, Michael, Cutia
neagră sau Să cunoşti o femeie. Nu doar o simplă temă, la care
scriitorul să se oprească sporadic, timpul, aşa cum este resimţit
de Hanna, din Soţul meu, Michael, este o prezenţă obsesivă,
constantă, „ca o maşină de poliţie care înaintează cu
prudenţă. Încet. Ameninţător. La pîndă“. Efectul
timpului asupra existenţei lasă urme ireparabile, distruge încet
şi nevăzut relaţiile între oameni, sentimente şi chiar
amintiri ce păreau că nu se vor şterge vreodată. Amos Oz imprimă
personajelor sale, cu precădere celor feminine, în care
proiectează imaginea mamei sale, o nostalgie a trecutului, o dorinţă
de a păstra vii în memorie cele mai mărunte evenimente.
Înzestrate cu o latură
întunecată, care, mai devreme sau mai tîrziu, determină
o interiorizare accentuată, ele ajung să comunice tot mai greu cu
ceilalţi. Timpul le joacă feste, le alunecă printre degete chiar
şi atunci cînd lasă impresia că s-a oprit din
înspăimîntătoarea sa cursă, iar luciditatea cu care
aceste personaje observă deteriorarea generală din jur ajunge să
le izoleze de ceilalţi, să le facă să caute cît mai adînc
în interioritatea lor un înţeles al vieţii, un punct
stabil. Căutarea unui centru este însă o capcană ce nu
provoacă decît depresii ce pot împinge chiar la
sinucidere, iar în cele mai multe cazuri o izolare de lume, de
cei apropiaţi, care, prinşi în caruselul monotoniei, nu pot
înţelege, nefiind dispuşi să iasă din liniştea conferită
de rutina zilei sau din siguranţa dată de evoluţia profesională.
Căsătoria este relevantă pentru
perspectiva diferită pe care o au personajele feminine şi cele
masculine în ceea ce priveşte relaţionarea cu sine şi cu
exteriorul: dacă personajele masculine evoluează, după căsătorie,
pe o linie a stabilităţii, bucurîndu-se de voluptatea
rutinei, încetînd să mai problematizeze la fiecare pas
realitatea, cele feminine îşi dezvoltă o hiperluciditate care
le face să nu poată suporta monotonia şi gîndul că este
imposibil de a păstra, măcar în memorie, farmecul intact al
unei clipe. Căsătoria este deci etapa care declanşează o criză
de identitate, sfîrşită fie în sinucidere, cum vedem în
Poveste despre dragoste şi întuneric, fie în destrămarea
căsătoriei (Cutia neagră) sau într-o distrugere totală a
credinţei în dragoste şi în capacitatea acesteia de a
depăşi efectele monstruoase ale trecerii timpului (Soţul meu,
Michael, Să cunoşti o femeie).
Pentru personajul masculin, numai un
eveniment neaşteptat, şocant îl poate întoarce către
sine, forţîndu-l să adopte o perspectivă pînă atunci
ascunsă de evoluţia liniştită, reconfortantă a timpului. Un
eveniment precum moartea soţiei are darul de a provoca o schimbare
radicală a vieţii, determinînd o autoanaliză ce duce,
inevitabil, la conştientizarea aceleiaşi realităţi supuse unei
continue degradări. În Să cunoşti o femeie, moartea Ivriei –
personaj construit pe acelaşi tipar cu Hanna din Soţul meu, Michael
sau chiar cu Ilana din Cutia neagră, personaje care, după
căsătorie, se văd nevoite să renunţe la mare parte din planurile
lor şi să trăiască pentru şi prin familie – îl face pe
Yoel să reconstituie momente ale căsniciei sale şi să îşi
dea seama că relaţia lor a fost cea dintre doi străini. Yoel
ajunge şi el să creadă că tot ceea ce contează în viaţă
este să surprinzi acel moment de „licărire fugară în
beznă, fără de care întreaga existenţă nu e decît o
înşiruire sterilă de aranjamente, organizări, eveziuni şi
medieri“. Yoel reuşeşte să scape încă o dată de teroarea
timpului, refugiindu-se în munca de voluntariat la un spital.
Un astfel de refugiu nu îi este
accesibil însă Hannei din Soţul meu, Michael, care, după ce
ajunge la concluzia că oamenii sînt doar nişte rebuturi,
nişte copii uşor îmbunătăţite – „se copiază model
după model şi fiecare la rîndul lui e respins şi mototolit
şi aruncat la coş, ca să fie înlocuit cu o versiune nouă,
uşor îmbunătăţită“ –, nu poate să mai vadă un sens
decît în destrucţia universală, totală. Realitatea i
se pare o glumă şi, pentru că nimic nu are consistenţă,
distrugerea i se pare întru totul firească. Sînt
sentimente ce se dezvoltă neaşteptat, după un început ce
sugera o frumoasă poveste de dragoste. Nota de romantism este însă
rapid sufocată de compromisurile şi de sacrificiile venite odată
cu mariajul.
Obsesia reamintirii
Trecerea de la optimismul în faţa
vieţii la dorinţa de aneantizare se poate observa cel mai bine în
personajul Hannei – dacă imaginea Ivriei este recompusă doar din
amintirile soţului, cea a Ilanei, din frînturi oferite de
schimbul de scrisori între diferite personaje, iar cea a
Faniei, mama scriitorului, reconstituită din perspectiva copilului
care nu poate să o ierte pentru gestul făcut –, portretul ei este
construit minuţios, accentul căzînd pe o subtilă şi amplă
analiză interioară. De la tînăra care renunţă la studii,
dedicîndu-se, plină de speranţă, căsătoriei, la mama care
îşi îngrijeşte fiul, fără a-i purta însă o
dragoste nemărginită, nu mai este un drum prea lung. Pierzîndu-se
adesea în întunericul din ea, aşa cum face şi mama
scriitorului în Poveste despre dragoste şi întuneric,
văzînd peste tot urme ale cruzimii timpului, Hanna
mărturiseşte o dorinţă care stă, de altfel, la baza scrierilor
lui Amos Oz: teama de eroziunea produsă de timp determină dorinţa
de a consemna, de a-şi aminti cele mai mici detalii. De la amintirea
rochiei de lînă albastră purtată în ziua cînd
l-a întîlnit pe Michael pînă la aşezarea exactă
a obiectelor din camera unde a avut loc o scenă oarecare, personajul
lui Oz este multă vreme în luptă cu acţiunea devastatoare a
trecerii timpului. Dar, între monotonia zilelor în care
singura mişcare pare cea nevăzută, a timpului, şi coşmarurile ce
urmează un scenariu fantast, Hannei nu îi mai rămîne
decît să constate senzaţia că totul îi pare a se mai
fi petrecut odată, demult, iar existenţa de acum este doar copia
ştearsă a unui original mai clar: „ca şi canapeaua, fotoliile şi
perdelele, şi zilele nu sînt decît variaţii subtile pe
o temă într-o singură culoare“.
Este interesant de văzut cum abia în
afara instituţiei căsătoriei se poate vorbi de o adevărată
comunicare între personajele lui Amos Oz: în Cutia
neagră, abia după şapte ani de la divorţ, Ilana şi Alex pot fi
sinceri şi îşi pot mărturisi adevăratele gînduri.
Comunicarea reală se poate înfăptui, paradoxal, doar
indirect, prin intermediul schimbului de scrisori. În acest
roman, în care Amos Oz recurge fericit la vechea formulă
epistolară, se poate observa cum distanţa dintre doi foşti iubiţi
se transformă într-un prilej pentru mărturisiri sincere, ce
nu îşi găsiseră locul în cadrul apăsător al
căsătoriei, şi cum actualul mariaj al Ilanei se loveşte de
aceeaşi răceală şi imposibilitate de comunicare.
Un stat nou pentru un popor vechi
În timp ce vechea iubire între
Ilana şi Alex îşi descoperă neaşteptate resurse, fundalul
social este unul întunecat: statul evreiesc este sfîşiat
de felurite organizaţii religioase fanatice, însuşi soţul
actual al Ilanei, Michael, fiind coordonatorul unei astfel de
instituţii, fondate chiar cu banii primiţi de la bogatul Alex, pe
motiv că sînt necesari creşterii lui Boaz, fiul acestuia cu
Ilana. Dacă Alex cheltuieşte o avere, fără să îi pese la
ce sînt folosiţi banii, ştiind că va muri şi dorind să se
reîntoarcă la Ilana, iar aceasta renunţă la căminul său,
călduţ şi monoton, care îi conferea un statut social demn,
pentru a sta cu Alex în ultimele sale zile, Michael nu face
nici un gest necugetat. Totul este speculat astfel încît
să poată obţine cît mai mulţi bani în numele
„credinţei“, care e întotdeauna o justificare pentru
comportamentul său. Apelînd la o retorică ce abundă în
termeni religioşi, Michael nu reuşeşte să îşi ascundă
falsitatea: după ce îşi justifică dreptul de a primi bani de
la Alex prin hazardul care l-a aruncat pe el de partea celor săraci
– „voi aveţi bogăţiile şi puterea, voi aveţi înţelepciunea
şi legile, iar noi sîntem pămîntul de sub picioarele
voastre. Voi sînteţi Leviţii şi Cohenii, iar noi cei ce duc
greul. Voi sînteţi mîndria ţării, iar noi adunătura…“
–, nu pregetă a anunţa profetic că „v-a trecut vremea. V-a
sunat ceasul (…) Vi s-a sfîrşit domnia, în curînd
va trece în mîna altora mai buni“, pentru ca apoi, cu o
falsă umilinţă, să sugereze că „mai bine mă duc la Zidul
Plîngerii să spun o rugăciune de miez de noapte, chiar dacă
nu se ştie dacă rugăciunile care vin de la unul ca mine
impresionează pe cineva sus în Cer“.
Imaginea statului evreiesc, sfîşiat
de luptele dintre diverse facţiuni religioase, capătă un contur
mai amplu în Poveste despre dragoste şi întuneric, unde
este înfăţişată situaţia ambiguă, neliniştitoare a celor
care vor fi primii locuitori ai unui stat evreu în Palestina.
Amintindu-şi de tăcerea îngheţată de dinaintea rostirii
deciziei de creare a acestui stat, Amos Oz reţine „o tăcere
îngrozită, lugubră, o tăcere a sute de oameni care îşi
ţin răsuflarea, aşa cum n-am mai auzit în viaţa mea, nici
înainte, nici de atunci încoace“.
Noul stat este format însă din
membri care îşi au rădăcinile în diferite zone ale
lumii, astfel că este foarte greu de construit o axă identitară
comună foarte închegată. Europa reprezintă, pentru mulţi,
aşa cum este cazul părinţilor lui Amos Oz, un tărîm care
exercită o fascinaţie de neînlăturat. Oameni cu o bază
culturală impresionantă – mama vorbea patru limbi, iar tatăl,
unsprezece –, aceştia cred în supremaţia culturii
vest-europene, Europa fiind „o ţară a făgăduinţei interzisă,
un peisaj mult rîvnit, cu foişoare şi piaţete pavate cu
lespezi vechi (…); sate pierdute pe coclauri; staţiuni balneare,
păduri şi pajişti înzăpezite“. Chiar dacă, totuşi,
Ierusalimul, oraşul copilăriei lui Oz, nu este un loc prăfuit,
sărăcăcios, tatăl şi-ar dori să se nască din nou, el şi
familia sa, ca europeni de neam evreiesc. Problema identităţii se
conturează ca fiind una esenţială: cum se pot raporta la noul stat
oameni în conştiinţa cărora se aude glasul atîtor
etnii?
Între restituire şi ecranare –
capcanele memoriei
Dacă evreii au fost, prin excelenţă,
un neam de rătăcitori, adesea alungaţi şi asupriţi, în
romanele lui Amos Oz chiar cînd, în sfîrşit,
aceştia se pot stabiliza, tot în alteritate rămîn. În
viziunea romancierului, evreul nu se mai plasează în
alteritate faţă de popoarele care îl „adoptă“, ci chiar
faţă de propriul sine. Refugiul rămîne, ca întotdeauna,
amintirea. Datoria de a-şi aminti se menţine ca un imperativ, impus
de chiar necesitatea aflării unui echilibru interior. Dar încercarea
de restituire a momentelor din trecut este un proces cu dublu
rezultat: desfigurează, în aceeaşi măsură în care
restituie (în termenii lui Paul de Man, Autobiography as
De-facement). Amos Oz, în romanul său autobiogafic, recunoaşte
că distanţa, uneori de 50 de ani, de evenimentele relatate îl
poate împinge la o recreare a amintirilor. Nu este însă
un fapt care să îl descurajeze, ci, dimpotrivă, îl
impinge tot mai mult să caute, să descopere cît mai multe
nuanţe, gesturi, fragmente din trecutul său. Plăcerea de a se
plimba prin ungherele memoriei aminteşte de Proust, Amos Oz
menţinînd însă un ritm mai vivace prin schimbări dese
de tonalitate, prin inserări ale unor notaţii privind activitatea
lui de scriitor, prin alcătuirea unei galerii pitoreşti de
personaje, în maniera lui García Márquez.
Realitatea exterioară, cea în care pericolul terorist ameninţă
la tot pasul, este contrabalansată de realitatea amintirii.
Zăbovind cel mai adesea cu gîndul
la anii fericiţi ai copilăriei, naratorul aduce la suprafaţă
dorinţa copilului de a se pierde în lumea cu adevărat
fascinantă – cea a literaturii. Motiv pentru care momentul
sinuciderii mamei este, bună parte a naraţiunii, ocolit, atins
sporadic, iar atunci cînd se vorbeşte despre acest eveniment,
se resimte încă un sentiment de vinovăţie, dublat de furia
împotriva celei care a iubit mai mult moartea decît pe
propriul copil.
În căutarea unui sens, a iluziei
că timpul poate fi înşelat prin fotografierea unor
instantanee care să rămînă în memorie ca o certitudine
a propriei existenţe, personajele lui Amos Oz nu fac decît să
arate că obstinaţia de a păstra amintirile intacte este un demers
înşelător şi adesea sortit eşecului. Totuşi, în
contextul destrămării permanente, sigure şi tăcute, a tot ceea ce
este în jurul nostru, Amos Oz pare a sugera că, în
definitiv, apelul la amintiri, înşelător cum este el, e
singura posibilitate de a rămîne conştienţi de capcana
timpului.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters