OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Camera sterila/camera obscura

V-ati pus vreodata problema intoarcerii in Romania?

Imi pun tot timpul aceasta problema. Acum nu mai vad nici o diferenta intre ceea ce se intimpla aici si ceea ce se intimpla acolo. Obiectul muncii continua sa fie cel dintotdeauna, iar eu nu am reusit sa devin altceva decit un roman cu experiente occidentale, chiar daca au trecut 20 de ani de la plecarea mea din Romania. Problema locului ma intereseaza din ce in ce mai putin.

Ce ati fi putut deveni in plus, mai precis, ce ati fi putut fi in afara de un roman cu experiente occidentale?

As fi putut sa devin un occidental, un jurnalist occidental.

Si de ce nu s-a intimplat asta?

Nu am vrut sau, atunci cind am vrut, nu am putut. Nu am vrut la un moment dat pentru ca se apropia ’89 si prioritatile erau altele. Iar dupa ’89 nu am mai putut, eram prea absorbit de redescoperirea Romaniei.

Noi, aici, la fata locului, am redescoperit Romania treptat. Evident ca ceea ce credeam ca am descoperit definitiv in ’89-’90 nu mai este deloc valabil acum. Pentru dumneavoastra, cum a avut loc aceasta redescoperire?

Ce as putea raspunde la o asemenea intrebare? Am stiut de la inceput ca schimbarea nu se va intimpla repede si ca nu va fi usor. Stiam evident unele lucruri in plus fata de ceea ce stiau cei de aici, chiar daca acestia traiau deja in conditii de libertate. Redescoperirea nu mai putea fi unica, pentru ca nu mai avea nimic abstract, asa cum era perspectiva de la Europa Libera, inainte de 1989. Pe atunci, aceasta perspectiva nu putea fi decit una singura, dinspre locul unde aveai microfonul deschis spre locul unde nu se putea vorbi. Daca nu erai atent, tu, cel din fata microfonului, puteai crede ca lumea, acolo, la celalalt capat, e mai simpla, ca totul seamana cu un fel de camera obscura. Insa nu era cazul. M-am ferit intotdeauna de o eventuala simplificare a lucrurilor, de perspectiva de a abstractiza si reduce lucrurile, stind intr-un loc steril, confortabil, si observind fenomene interesante, dar aflate la distanta. Daca faci asta multa vreme, incepi sa te saturi la un moment dat de locul acela confortabil. Si asta se intimpla, mai ales, dupa ce ai posibilitatea de a face excursii si descinderi „in“ obiectul muncii, in camera obscura. De multe ori, vii insa cu paradigme prefabricate ale peisajului, ale fenomenului, dar nu stii cum apare el, nu-i cunosti pulsatiile, nu faci diferenta intre nuante. De multe ori, nu-i asa de important sa stii toate lucrurile astea. Dar, in acelasi timp, e posibil sa nu te alegi cu mare lucru stiindu-le. Nu te ajuta intotdeauna prea mult. Adesea ai concluziile citind inainte despre toate fenomenele respective, iar aceste concluzii s-ar putea sa fie chiar mai interesante decit ceea ce ai putea descoperi, traind in mijlocul acelor fenomene.


Aici/acolo

Nu exista riscul de a putea fi acuzat in acest caz de lipsa de onestitate? Sint multi care vor spune ca nu poti cunoaste lucrurile decit traindu-le la fata locului.

Poti fi onest prin calitatea informatiilor. Exista cu siguranta mai multe feluri de onestitate.

Am pus aceasta intrebare, pentru ca una din formularile postrevolutionare celebre este aceasta: „daca nu ai trait aici, nu ai dreptul sa vorbesti“. Expresie sinonima cu o alta, la fel de celebra, care incepea cu: „voi n-ati mincat salam cu soia...“

Da, eu am vorbit fara sa fiu aici, spre deosebire de ei, care au fost aici, si nu au vorbit. Sa vedem cine e mai indreptatit in acest caz, cine are mai multe temeiuri de a vorbi in continuare sau de a-i cere celuilalt sa nu vorbeasca.

Oare aceste formule nu sint create doar cu scopul de a reinventa un eroism, care nici nu a existat de fapt?

Oamenii au nevoie de roluri si de reabilitari. Nu stiu de ce. Lumea ar fi mult mai linistita daca nu ar avea nevoie de asemenea reabilitari, daca nu ar recurge la alibiuri. Trebuie sa faci lucruri, iar daca nu le-ai facut atunci, le faci acum. Nu esti altceva acum pentru ca ai rezistat cindva, nu esti mai bun acum pentru ca ai fost erou atunci. Aici e problema. Nu exista niste determinisme simple cind e vorba de actiunea omului.

Nu credeti ca a actiona acum, concret, e lucrul cel mai dificil si mai problematic pentru noi? E responsabilizant si angajant. Iar noi am fost impinsi de-a lungul a citorva decenii spre deresponsabilizare. Poate de aceea, nostalgia cea mai importanta este, in Romania, cea a lipsei de responsabilitate.

Este, de altfel, si nostalgia cea mai comoda. Insa, au trecut totusi 13 ani.


A face politica. A fi politician. Definitii

Ati avut impulsul de a va implica in mod concret in viata politica romaneasca, in acesti ani, in care ati putut calatori in voie dinspre camera sterila spre cea obscura si invers?

Nu imi doresc decit sa imi fac cit mai bine treaba pe care deja am facut-o si pe care stiu intr-adevar sa o fac. Exista aici, in Romania, o tentatie foarte puternica de a transforma orice voce noua, diferita, ceva mai buna decit celelalte, intr-o voce politica. Asa se intimpla cu tineri jurnalisti sau scriitori, de exemplu. Bismarck spunea, e adevarat, ca din orice jurnalist bun faci un secretar de stat, dar ca nu din orice secretar de stat bun faci un jurnalist bun. Pe de o parte, se intimpla asta in Romania pentru ca nu exista o profesie de politician acceptata de toata lumea, asa cum e cea de jurnalist. Esecurile politicienilor de toate culorile si de toate generatiile au fost asa de consecvente si de convingatoare, incit lumea traieste cu ideea ca orice persoana cu mai multe cunostinte, cu mai multa putere de informare si carisma, este superioara oricarui politician care exista deja. Ceea ce poate fi adevarat, dar nu si suficient. Exista in politica un mecanism care te obliga sa incepi de jos, sa parcurgi toate treptele si abia apoi sa-ti pui gulerul alb.

Si considerati ca politicienii nostri au parcurs acest drum?

Aici totul s-a intimplat foarte repede. Politicienii au fost cel mai adesea vechi politicieni, noii politicieni au fost oameni inteligenti, talentati, foarte cinstiti. Cel putin teoretic. Poate ca in realitate, nici unul nu a intrunit toate aceste trei calitati. Intorcindu-ma insa la intrebare, cred ca se poate face politica in mai multe feluri. Dumneavoastra faceti politica publica, culturala, de prima mina, realizind aceste interviuri, vorbind cu mine, sau creind o revista pentru uzul tinerilor. Asa s-ar putea explica si tentatia mea de a intra in politica. Pot face politica eu insumi in mai multe feluri. Ideea mea este ca, intr-o perioada mai lunga sau mai scurta, – de aceea si sint acum in Bucuresti –, sa revin in presa, in Romania, cu un trust important de presa din strainatate. Mai multe nu spun. Este si aceasta o forma de a face politica. De altfel, si radiourile expatriate – le numesc asa pentru ca nu au fost ale noastre niciodata – au facut diplomatie publica. In democratie, diplomatii nu sint doar angajati ai Ministerului de Externe, pur si simplu. Putem vorbi si de diplomatie publica si tehnica si de diplomatia oamenilor de afaceri. Exista astfel o multime de oameni care isi fac treaba bine, inoveaza, creeaza locuri de munca, si care, de fapt, au luat-o evident cu mult inaintea politicienilor.

Probabil ca in Occident, politicienii propriu-zisi sint constienti de acest
lucru si stiu sa se foloseasca de asemenea oameni.

Da, politicienii din Occident au invatat lectia asta. Se folosesc de acesti oameni si sint ei insisi acesti oameni. Ei lucreaza cu spatiul public, ca si cum ar fi afacerea lor, pe care trebuie sa o imbunatateasca, sa o vinda mai scump, in beneficiul tuturor. Desi, oamenii politici, trebuie sa recunoastem, sint cei mai neinteresanti oameni publici dintr-o societate. Asta pentru ca oamenii inteligenti, oamenii creativi si cu resurse nu se indreapta de obicei spre politica. Se indreapta spre locuri care rasplatesc in primul rind inteligenta si creativitatea. Spre afaceri, banci, bursa, industria aeronautica. Exista in mod evident mai multa mediocritate in cadrul clasei politice decit in cazul altor clase. Dar exista multe alte calitati care fac dintr-un om politic o persoana utila si buna in domeniul sau. Onestitatea si simtul raspunderii pentru binele public, de exemplu.


Colaborationismul. Inainte si dupa

Cum vi se par discutiile stirnite de o carte ca cea a lui Virgil Tanase?

Impresia noastra, a celor de aici, este ca lucrurile sint mult mai amestecate decit am crezut vreodata si ca oamenii nu se impart strict in albi si negri, buni si rai, asa cum ne-ar fi placut sa credem.
Aceste dezvaluiri, atitea cite exista, se intimpla sa fie putine, incomplete si, in plus, sa vina prea tirziu. Asta agraveaza intelegerea fenomenului colaborationismului. In Germania, colaborationismul cu Securitatea, cu partidul, a putut fi usor lamurit, pentru ca a disparut partidul, au disparut Securitatea si chiar statul in cauza.

Si cu oamenii ce s-a intimplat?

Da, exista in Estul Germaniei psihiatri care se ocupa de oamenii care au nevoie de un tutore sau de un duhovnic. Acesta din urma trebuie sa tina locul ofiterului de securitate, care era, nu-i asa, pe vremuri confidentul impus al persoanei in cauza. Adica fostii turnatori au impulsurile inca valabile si compulsive, in sensul ca se simt obligati in continuare sa vorbeasca despre ceea ce fac altii. Altfel spus, se simt obligati sa toarne. Nu mai exista insa ofiteri de securitate si atunci se duc la psihiatri, care tin, in mod explicit, locul celor dintii. Psihiatrul si duhovnicul au, in fond, aceste roluri mult mai de mult decit ofiterul de securitate. Acesta din urma era un fel de supapa, de geamandura pentru multi. Problema aceasta e foarte complexa. Existau, la urma urmei, si turnatori voluntari. Ei nu turnau pentru ca erau santajati, speriati, terorizati sau pentru ca luau bani, ci ca sa se agate de o forma de autoritate. Era un fel de reactie la dictatura si la presiunea exercitata de aceasta. Se vorbeste putin despre asta. Securitatea era dictatura cu fata cunoscuta. De obicei, nemembrii de partid erau turnatori. Pentru multi, contactul cu sistemul se facea prin intermediul Securitatii. Cel putin in experienta redegista care, e adevarat, nu e totuna cu cea romaneasca. Securitatea de acolo era mai subtil intelectuala, mai omniprezenta si mai putin agresiva.

Daca in Germania, povestea Securitatii a fost pusa, sa spunem, la dispozitia tuturor, cum ati putea descrie situatia din Romania?

Povestea apare aici tirziu, incomplet. Securitatea nu a disparut cu totul, metodele, instrumentarul, la fel. Oamenii din Securitate care au regizat si controlat sistemul n-au disparut. A aparut o lege destul de schioapa cu multe parti albe, cu multe omisiuni si categorii de indulgente pentru diverse categorii de oameni. De pilda, un securist, care a lucrat atunci si lucreaza si astazi, nu poate fi demascat. In schimb, un turnator de atunci, care astazi face cu totul altceva, e impiedicat sa intre in viata politica. Nu de lege, ci de scrupulele lui, de amintirile si de constiinta lui vinovata, pentru ca stie ca implicarea in viata politica presupune un control suplimentar, care i-ar compromite imaginea publica. E ceva complet antidemocratic si in neregula. Lucrurile au fost intr-adevar complicate, insa ele se complica si mai mult pe masura ce trece timpul. Se complica in democratie. Ar trebui ca, oricit de complicate ar fi, ele sa fie asternute pe masa. Ar trebui sa se vorbeasca cam despre toate lucrurile in acelasi timp. Nu as trage concluzii morale absolute, in legatura cu vinovatia cuiva din tabara invinsilor, a celor care au turnat – ii consider mai degraba victime pe acestia –, atita vreme cit tabara invingatorilor de atunci, a securistilor, exista in continuare, procedeaza la fel si manipuleaza la fel. Chiar daca mijloacele s-au mai nuantat.

Problema este ca in acest fel vinovatia pluteste pe deasupra tuturor capetelor, intr-un anonimat absolut. Oricind e posibil sa afli ceva ingrozitor despre oricine. Aceste probleme pot gasi un exemplu elocvent in cazul Ion Negoitescu. Cine l-a turnat in fond? Exista un raspuns in acest sens?

Cazul Negoitescu imi este foarte familiar, pentru ca am fost buni prieteni. Intimplarea a facut sa locuim amindoi, de la un moment dat, in acelasi oras, la München, pina la moartea lui, in 1993. Am fost unul dintre putinii oameni care l-au asistat pina in ultimul moment. Sint executorul lui testamentar, de altfel. I-am cunoscut bine universul foarte special, foarte aparte. Inclusiv homosexualitatea lui mi-a fost familiara, in sensul ca ii cunosteam obsesiile si problematizarile.

Dumneavoastra ati decis sa publicati Straja dragonului?

Da, insa cu acordul lui. Era in ultimele saptamini de viata, cind a vrut acest lucru. Aveam discutii amicale, deschise, despre homosexualitatea sa, pe care si-o asumase, asa cum au facut-o toti oamenii normali in conditii de libertate. Problemele lui din Romania, arestarea lui, revenirile, cvasiexpulzarea lui, au avut toate niste explicatii. Au existat niste personaje. Sint foarte bine informat in legatura cu perioada respectiva, ii cunosc bine pe cei implicati in demascarea lui de atunci. Ceea ce pot spune fara a intra mult in amanunte este ca Negoitescu ar fi ajuns intr-o astfel de situatie oricum, adica si fara ajutorul demascatorilor, pentru ca Securitatea se baza oricum pe probe, pe care Negoitescu nu le-a contestat niciodata. Cum spuneam, el si-a asumat homosexualitatea. Stiu de asemeni ca si-a iertat demascatorii. Intelegea ca au fost si ei la rindul lor santajati. Unii erau foarte tineri.

E adevarat ca ar fi fost implicat atunci si poetul Cristi Popescu?

Dupa cite stiu eu, nu. Negoitescu era bun prieten cu mama lui Cristi Popescu. Oricum, Negoitescu era un star intelectual, cu o carisma irepresibila. In plus, era un om de o onestitate intelectuala si umana extrem de atragatoare. Pe el il frecventau foarte multi tineri, frumosi, uriti, baieti, fete, care nu aveau de gind sa fie homosexuali si care nu au devenit homosexuali nici frecventindu-l pe Negoitescu. Prostia imensa a fost prejudecata ca Negoitescu trebuia sa-i seduca pe toti baietii frumosi care ii calcau pragul.

Asa i s-a creat faima de initiator al unei intregi generatii.

Din aceasta cauza, eu insumi m-am ales cu o aura de homosexual pe care nu o merit. As vrea poate uneori, cind ma gindesc la artistul din mine, semiesuat, sa am un registru senzorial, intelectual, in acest sens. Din pacate nu-l am. Asa s-a intimplat probabil si cu altii. Fiind apropiat de Negoitescu, fiind prietenul lui din Romania, prietenul lui din tinerete, din tineretea mea, am aflat multe lucruri despre el, despre trecutul si relatiile lui. E de stiut ca Negoitescu avea un fel de suveranitate foarte agresiva cind era vorba de relatiile personale. Accepta, respingea, cu pasiune. Se vede asta si in jurnalul lui, al carui unic cititor sint.


Jurnal, istorie a literaturii, homosexualitate

De ce unic cititor si pina cind?

Jurnalul lui este inchis inca 20 de ani. Anul viitor se implinesc 10 ani de la moartea lui Negoitescu. Interdictia a fost stabilita pentru 30 de ani. Jurnalul este oricum intr-o custodie sigura care va functiona, indiferent de soarta custozilor. Pacat ca acest jurnal va fi citit peste atita timp, putea fi citit si mai repede, pentru ca lamureste foarte multe lucruri. Negoitescu a fost o pasare foarte rara in literatura romana. Era un personaj care si-ar fi gasit loc fara atita zarva in cultura germana sau franceza. Ar fi putut fi asemeni lui Gide sau Henri de Montherlant. Jurnalul lui nu este al unui homosexual care nu are voie, in timpul vietii, sa vorbeasca despre ceea ce vrea si despre ceea ce il reprezinta, care asteapta sa vina posteritatea in ajutor. Este jurnalul unui om problematic care integreaza homosexualitatea proprie in ansamblul personalitatii sale. De altfel, stim ca una dintre marile povesti de dragoste care este In cautarea timpului pierdut – ma refer in special la Albertine – este literatura unei relatii homosexuale. Asta n-o impiedica sa fie un episod din marea literatura de dragoste in general. Jurnalul lui Negoitescu contine multa suferinta si mult adevar. Va fi una din marile opere ale literaturii romane.

Din ce perioada dateaza acest jurnal?

Este jurnalul exilului, al ultimilor zece ani. In acelasi timp, este retrospectiv. E o opera de creatie. Este jurnalul unui scriitor, al unui exilat, al unui patriot, al unui homosexual, al unui om singur...

Si al unui poet, fara indoiala.

Al unui poet tot timpul. Al unui om care sta la distanta si priveste din interiorul liber doar al literaturii romane, pe care a cunoscut-o si a iubit-o atit de mult. Vorbeste in textele sale despre Romania, despre romani si despre obiceiurile lor, despre literatura si personajele ei. Acest jurnal este ceea ce Negoitescu n-a reusit sa faca o viata intreaga, adica o istorie a literaturii romane, pe care o promitea la sfirsitul anilor ’70 ca pe o mare opera.


Nu mai pot scrie patetic si inconstient

Am inceput discutia vorbind despre cariera dumneavoastra de poet. V-ati propus sa publicati un nou volum de poezie?

Da. Scriu putin si greu. Dar de cite ori stau mai mult de o saptamina in Romania, simt nevoia de a fi si poet.

Prin urmare, Romania e cea care trezeste poetul din dumneavoastra.

Asa se pare. Acest lucru are legatura cu limba si, mai ales, cu limba vorbita de oamenii care imi sint apropiati. Multi dintre acestia sint scriitori. Reactia mea este si o forma de ambitie personala, burgheza de a semana cu ei.

Nu e vorba aici si de o miza identitara?

Cu siguranta. Si mai e vorba de nevoia de a-mi reconfirma anumite date pe care nu le am decit scriind poezie.

Cind ati publicat din nou in anii ’90, unele voci au spus, pe de o parte, ca nu se mai simte in noile poezii tumultul si forta de altadata si, pe de alta parte, ca acele poezii sint scrise avind constiinta faptului de a scrie.

Mai poate scrie oare cineva astazi poezie fara a avea constiinta acestui fapt? E adevarat, nu mai pot scrie patetic si inconstient. Si ii invidiez pe cei care o pot face. Trebuie sa recunosc faptul ca ceea ce ma intereseaza acum mai mult este romanul. Sau istoria literaturii sub forma de jurnal. Genul acesta nou, prêt-à-porter, ma intereseaza mai mult decit poezia. De fapt, ce mai inseamna acum poezie?

Aveti un jurnal propriu?

Da, am multe insemnari care se pot transforma oricind in jurnal. E vorba de fapte, intimplari pe care putini le cunosc.

V-ati gindit sa-l publicati?

Nu e cazul. Sint in plina alunecare in viata. N-am ajuns la un capat de experienta, nici pe o culme a intelepciunii. Sau la o notorietate atit de presanta, incit sa fiu obligat sa ma confesez public.