OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Exista mai multe feluri de a pleca dintr-o tara, mai multe feluri de a trece o granita si, implicit, de a lupta. Exista mai multe feluri de a te intoarce acolo de unde ai plecat. De ce am dorit sa realizez acest interviu? Pentru a afla la ce distanta se afla Emil Hurezeanu, cel care publica in 1979 celebra Lectie de anatomie, de Emil Hurezeanu cel de astazi, pentru a descoperi ce diferenta este intre Europa Libera de altadata si cea din zilele noastre, pentru a sti ce insemna, in anii ’80, despartirea de literatura, intr-o tara in care a scrie literatura era, in multe cazuri, o virtute. Pentru a vorbi despre lucruri banale sau delicate cu un poet, cu un analist politic, cu un eseist, in acelasi timp.
Carisma indubitabila a lui Emil Hurezeanu a fost mereu dublata de o anumita aura de mister. Insa oricine indrazneste sa circule pe alt drum decit cel al majoritatii este exilat adesea in coltul umbrei si al misterului.


Echinoxul era o insula, Tribuna – un estuar

In interviul de acum citeva saptamini, Petru Romosan imi spunea ca nu ar putea vorbi prea mult despre Echinox si ca dumneavoastra ati fi mai potrivit in acest sens. Ati publicat numai la Echinox sau si in Tribuna?

Eram, intr-adevar, agent dublu. De fapt, am debutat la Sibiu, in revista Transilvania. La Echinox era un fel de grup scoala, capela, mai elitist, prin forta lucrurilor. Toti erau studenti, care lucrau impreuna cu profesorii lor. Revista aparea in 1000 de exemplare, avea o libertate insulara, indiscutabila, era editata de Universitate, era trimisa in plicuri la adrese precise, la Marin Preda sau Geo Bogza, de exemplu, si la numerosi scriitori si critici din strainatate. Nu avea nici un fel de grija financiara pentru ca era editata de UASCR Babes-Bolyai. Totul era un fel de fictiune intretinuta cu acordul autoritatilor de partid universitare.

De ce credeti ca era intretinuta astfel?

Multiculturalitatea Clujului si atmosfera de tensiuni etnice controlate destul de abil faceau din acest loc un spatiu ceva mai special. Lesa romanilor si a maghiarilor de la Cluj era ceva mai lejera. De aceea aici au fost posibile experimente de neinchipuit in alta parte. Aici au aparut texte de Heidegger, aici au fost publicati toti poetii care erau daca nu exclusi, in orice caz nerecomandabili. Se platea un tribut mic, neinsemnat, pe prima pagina, dar si acela foarte diferit de ceea ce se intimpla in alte reviste culturale cu pretentii, cum era, de pilda, Romania literara.

Se intimpla ca Securitatea sau organele de partid sa tulbure in vreun fel intilnirile echinoxiste?

Nu. In 1976, s-a desfiintat cenzura. Cenzorul era un fost echinoxist, traducator din greaca si latina. Intimplarea a facut ca acest om sa se ocupe pina in 1977-’78 de textele noastre. Mai tirziu a intervenit si in acest cerc autocenzura, insa intr-o masura mai mica decit in rest. Dar pentru ca era vorba despre studenti, pentru ca redactiile se primeneau o data cu venirea unora si plecarea altora si pentru ca mentorii nostri – Ion Pop, Ion Vartic, Marian Papahagi – erau asistenti straluciti, ce-i drept, fara ambitii administrativ-birocratice, nu aveam ce cistiga si nici ce pierde. Era o aventura intelectuala pur si simplu. In orice caz, nu s-a intimplat nimic rau atunci. N-am intilnit atunci Securitatea. Insa cu siguranta ca ea veghea discret si parinteste. Era un mod de functionare acceptabil, nu-i asa?

Si care a fost legatura dumneavoastra cu Tribuna?

Tribuna era cea mai importanta scena pentru iesirea in lume. Echinoxul era o insula. Tribuna era un estuar, ca si Steaua. Acolo scriam cronici de film – filme rusesti, poloneze. Am publicat si poezie. Adevarul este ca nu am intrat niciodata in nici un fel de gasca, neavind o filiera clujeana, ca multi dintre echinoxisti, care incepeau prin a debuta la Echinox si apoi isi asumau si ostilitati generice ale grupului de genul: „Noi, echinoxistii, sintem intelectuali fini, tribunistii sint parohia intelectualilor colaborationisti si semicolaborationisti“. Eu veneam de la Sibiu, eram student la Drept, am nimerit cumva intre cele doua grupuri, iar Tribuna nu mi-a refuzat textele pentru ca ii frecventam pe cei de la Echinox. Stiam, pe de alta parte, ca nu poti publica la Dacia decit daca publici la Tribuna, decit daca treci prin cenaclul lor. Altfel era mai greu. Trebuia sa fii foarte talentat, iar eu nu eram.


„Pentru mine, literatura nu era o profesie“

Frecventati, prin urmare, doua cenacluri: pe cel de la Echinox si pe cel de la Tribuna.

Nu, Echinoxul nu mai avea cenaclu in acea vreme. Trebuie sa spun ca am nimerit in a treia serie a Echinoxului, care nu mai era de aur, nici de argint, ci din cu totul altceva, de nichel poate. Oricum, din Echinoxul de altadata ramasese doar o chestie functionala. Adevaratele mituri ale Echinoxului, ca si ale Tribunei, de altfel, tineau de sfirsitul anilor ’60. Aceasta a fost prima generatie ocupata cu adevarat de partea estetica a literaturii. Noi eram deja manieristi, postmanieristi. Noi, adica Ion Mircea, Adrian Popescu, din cind in cind si Horia Badescu. Acestia erau reprezentantii Echinoxului si erau singurii care se considerau cu adevarat echinoxisti.

In consecinta, debutul dumneavoastra din 1979, la Editura Dacia, are legatura cu Tribuna.

N-as spune. Am debutat cu o carte pe care am scris-o singur, fara ajutorul Tribunei si fara ajutorul Echinoxului, dar oricum in atmosfera de eleganta intelectuala si de mare grija pentru text care exista la Echinox.

Inteleg ca ati cules ceea ce era de cules si dintr-o parte, si din cealalta.

Nu am vrut sa ma cert niciodata cu tribunistii. Si nu existau pericole reale de a te certa cu unii daca erai cu ceilalti. Tribuna incuraja, ce-i drept, un stil mai angajat. Trebuia sa-i faci putin curte lui D.R. Popescu, pe care de altfel nu l-am cunoscut prea bine niciodata. Trebuia sa-i devii simpatic lui Nicolae Prelipceanu. Nu erau asa de importante aceste lucruri decit pentru oamenii care scriau poezii si nu prea aveau talent. Pentru mine insa, literatura nu era o ocupatie, nu urma sa devina o profesie, nu trebuia sa ma fac profesor si sa ma duc la tara, ceea ce ar fi insemnat ca as fi avut nevoie de o redactie care sa ma tina in oras. Eram detasat de toate astea.

Nu v-ati dorit sa va legati de literatura. Totusi, primul volum a avut un
succes considerabil. V-ati asteptat la asta?

Era un volum foarte bun. Asteptarile nu au fost inselate, dar ocupatia mea ulterioara a fost cu totul alta.


Despartirea de literatura

Dar v-ati imaginat vreun moment ca ati putea avea un destin de scriitor? Macar atunci cind ati luat Premiul Uniunii Scriitorilor…

Da, insa marele meu ghinion sau cataclismul meu domestic a fost acela ca la inceputul anilor ’80 am primit o bursa. Bursa Herder care m-a expediat la Viena. Spun ghinion, daca privesc din perspectiva destinului meu literar. Din perspectiva mea personala, intelectuala, morala, aceasta plecare a fost un fel de aliniere la ceea ce imi doream dintotdeauna si aici nu as fi reusit sa fac: sa imi exprim public, chiar in conditii bizare, de expatriere, atitudinea, prin mesaje limpezi, fundamentale. Mi se parea mai important in acel moment sa pot sa fac asta, decit sa scriu poezii, texte, sa practic jocuri literare, in care de fiecare data tu si citiva dintre cei apropiati sa intrezareasca diverse coduri ale unui dezacord cu lumea din jur. Am scris, in strainatate fiind, un text care s-a numit Declaratie de absenta, pe care i l-am trimis lui Virgil Ierunca. Aceasta declaratie s-a transformat intr-o emisiune la Europa Libera, inainte de a debuta eu insumi, ca autor, la acest post de radio. Ei bine, acest text cu aparente poetice era, de fapt, o forma de despartire de un mod de a intelege viata prin literatura, intretinut de generatia mea, generatia ’80, si adoptarea unui alt mod de intelegere, in conditiile date, prin protest explicit politic.

Este interesant ca ati decis foarte repede care va erau prioritatile, in contextul in care foarte multi se agatau cu disperare chiar de lumea literara, de structurile si fanteziile ei.

E adevarat, se agatau si se mai agata inca de codurile literar-culturale, de alibiurile literar-culturale, ca forma de intelegere a realitatii. Nu vreau sa neg importanta acestor coduri. Exista moduri de intelegere si decodificare a realitatii mult mai valabile in interiorul literaturii si al culturii decit in reportajul prozastic, ziaristic. Dar mi s-a parut ca atunci urgenta o constituiau lamurirea si numirea acelui fenomen foarte amenintator care era ultimul deceniu – desi noi nu stiam asta, nu aveam de unde sti ca e ultimul – al ceausismului. Atunci incepea de fapt ceea ce era mai rau. Era ca in povestea aia in care doi baieti merg veseli pe strada. Merg inarmati, la lupta, dar veseli. Si un al treilea, de pe celalalt trotuar, ii intreaba: „Incotro mergeti, baieti, atit de veseli?“. Iar ei raspundeau: „La razboiul de 30 de ani“. Asa si noi, nu stiam cit va dura totul.

Nu credeti ca vor fi multi aceia care vor spune ca au ramas aici si ca au luptat implicit, in mod deghizat, prin literatura pe care o scriau?

Cu siguranta. Insa pe mine, cind e vorba de literatura, ceea ce ma intereseaza nu e in nici un caz lupta. Nu lupta e modelul literaturii. Literatura nu are nevoie de justificari. Nu are nevoie de justificarea luptei, pe care o pierzi sau o cistigi, si a mijloacelor deghizate. Ea nu are nevoie decit de mijloacele si luptele care tin de cultura, de victoria estetica, de valorile propriu-zise ale literaturii. Cind am renuntat la literatura, am renuntat la un mod de a exista public in Romania prin intermediul alibiurilor culturale. Eram preocupat deopotriva si de politica, nu doar de implinirea literara. Mi se parea ca nici una, nici alta nu pot fi intelese cu adevarat, pentru ca presiunea politica era imensa, iar libertatea de creatie era in consecinta amenintata incontinuu. Si atunci am renuntat la o forma de expresie, optind pentru ceea ce mi se oferea in acel moment. Sa ne intelegem: nu a fost un mod ideal de protest, nu a fost o forma eroica de existenta. A fost o a treia cale. Am avut ocazia sa plec in strainatate, am ramas in strainatate.


In proximitatea dictaturii, la mii de kilometri departare

V-ati gindit, atunci cind ati plecat cu bursa Herder, ca nu va veti mai intoarce?

Intr-un fel sau altul, da. Ma gindeam ca am in fata un an de zile, in care o sa capat experienta. Imi doream sa mai studiez, eram un tinar specialist in Drept international, mai precis, in Dreptul razboiului si al pacii, si imi imaginam ca as putea sa ma realizez prin intermediul unei cariere stiintifice. Chiar si acest lucru era posibil intr-o masura mai mare acolo decit aici. Dar in 1983 am terminat bursa si am ajuns la München, unde am inceput sa lucrez la Europa Libera. Am inceput cu cronici literare – asta stiam sa fac cel mai bine. Scrisesem deja cronici literare la Echinox, cronici de poet, nu de critic. Insa ceea ce ma interesa era raportarea directa si fatisa la sursa problemelor si a raului. Nu mi s-a aminat prea mult placerea de a ma intilni ochi in ochi cu cel pe care l-am botezat atunci N. Ceausescu si de care am ramas legat pina in 1989, intr-un fel, si dupa 1989, ca toti ceilalti, in alt fel. Dar, in orice caz, am trait in proximitatea dictaturii chiar daca eram la mii de kilometri, numindu-l, ocupindu-ma de el, vorbind cu el si despre el, in fiecare seara, public, dar fara legatura cu publicul si cu obiectul muncii, pentru ca eram in capsula respectiva.

Probabil aici era paradoxul. Sa stii mai bine ce se intimpla intr-un anumit loc decit cei care traiesc in acel loc, tu fiind la mii de kilometri departare.

Nu vad nimic paradoxal aici. Adesea se intimpla asta. Adesea exista surse de cunoastere care tin foarte putin sau chiar deloc de obiectul cunoasterii. Istoricii de astazi ai Antichitatii cunosc mult mai multe despre perioada respectiva decit stiau oamenii de atunci.


Sansa numita Europa Libera

Ce a insemnat pentru dumneavoastra, ca sansa profesionala, Europa Libera?

Sa ne intelegem: protestul nu a fost un obiectiv in sine. Cind ma gindesc la protest, cind l-am numit asa, am vrut sa definesc in termeni relativ asemanatori ce insemna literatura generatiei mele si ce am ales eu sa fac plecind in alta parte. Lamurirea lucrurilor, in general, si nu protestul in sine. Revenind la sansa profesionala: am avut ocazia sa traiesc in tari cu o cultura politica, jurnalistica si intelectuala de prima mina, am studiat in Statele Unite, am fost si sint in continuare angajatul unor mari case de presa, am avut experiente extrem de interesante ca jurnalist, am avut acces la informatie din mai multe directii, m-am putut apropia de evenimente importante pe care am reusit sa le inteleg cu adevarat, privindu-le din mai multe unghiuri. Aceste sanse nu le-as fi avut niciodata aici.

Care este soarta unui post de radio ca Europa Libera in momentul in care se produce o revolutie (sau o serie de revolutii) precum cea din 1989?

Mai precis, care este soarta dupa o asemenea revolutie, pentru ca inainte stim care era. Lucrez la Deutsche Welle, post de radio infiintat tot in perioada razboiului rece, cam din aceleasi ratiuni ca si Europa Libera. Soarta acestui post e insa ceva mai diferita pentru ca Deutsche Welle functioneaza ca post national al Germaniei. Cit despre Europa Libera, aceasta si-a schimbat stilul. Nu mai e o voce a libertatii. As spune ca din cauza unei inertii a calitatii informatiei si privind tocmai din perspectiva posibilitatii de a compara permanent informatiile si de a trai experiente jurnalistice omologabile, de tip occidental, o asemenea voce nu e prea articulata in Romania. Altfel spus, un astfel de post nu este inca posibil in Romania. In primul rind, din cauza calitatii si cantitatii informatiilor. Aceste calitati sint greu de intrunit aici. E greu inca aici sa citesti in fiecare dimineata zeci de articole din douazeci de mari ziare. Posturile de radio occidentale au lucrat intotdeauna cu etaje subterane, invizibile, unde se facea cercetare fundamentala, unde se scriau analizele. Erau diversi indivizi in sala masinilor, care ungeau mecanismul mare. Sus, prin tevi, la romani, la unguri, la rusi, nu ajungeau decit informatiile elaborate. Toate aceste informatii erau prelucrate in cadrul unei adevarate industrii a culturii informationale, care nu exista nici acum in Romania. Notele de subsol, referintele, termenii de comparatie, stilurile jurnalistice, toate acestea au inca o alta calitate in Occident decit in Romania. Tentative exista. Probabil si talent, si pricepere, si eroism. Dar nu exista inca o industrie a informatiilor, asa cum nu exista nici foarte multe alte lucruri care functioneaza in alte tari.