OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Traim intr-un moment cind apare o lume noua, caracterizata mai degraba prin identitatea culturala decit prin apartenenta la o clasa sociala sau alta. Datoram aceasta mutatie, pe care Alain Touraine o studiaza de multi ani, femeilor. Bazat pe o cercetare de teren despre femei de diferite origini etnice si din diverse medii, Lumea femeilor pune in evidenta rolul important pe care il au acestea in procesul actual de mutatie a valorilor.
De ce isi asuma femeile acest rol? Pentru ca se reprezinta pe sine ca pe subiectul propriei lor vieti, al istoriei lor si, prin extensie, al transformarii societatii.

Femeile traiesc intr-un univers coerent de reprezentare si de practici, orientat spre creatia de sine si reconstructia sociala, in timp ce barbatii au cucerit lumea in numele altor valori.
O carte magistrala si inovatoare, un omagiu pasionant adus femeilor, atit extremelor feminismului traditional, cit si discursului moralizator despre rolul, asa-zis in retragere, al „sexului slab“.

in acest numar, va propunem fragmente din volumul Lumea femeilor de Alain Touraine, traducere din limba franceza de Magda Jeanrenaud, in curs de aparitie la Editura ART, in colectia „Carti cardinale“, coordonata de Mircea Martin.

Orice lucrare care se ocupa de femei trebuie sa examineze conflictul dintre universalism si diferentialism sau dintre naturalism si constructivism. Cu atit mai mult cu cit feminismul francez s-a rupt in doua, o parte afirmind ca barbatul si femeia sint inainte de toate egali, iar cealalta jumatate insistind mai mult asupra diferentei dintre barbat si femeie. Ca astfel de dezbateri isi afla in mod logic locul in istoria ideilor nu ne indoim. Dar ce departe par a fi ele de analizele concrete! Putem oare alege intre universalitate si diferenta fara a invoca raporturile de putere?
Am cunoscut un universalism care identifica lumea occidentala, si doar pe ea, cu valorile universale; intelegem, in aceste conditii, ca decolonizarea a dus la dezradacinarea acestui orgoliu. insa ostilitatea fata de colonialismul occidental a facut ca multi sa imbratiseze cauza multiculturalismului, foarte acceptabil cind este vorba de apararea principiului tolerantei, dar care se expune unor dificultati insolubile cind ne apropiem de relativismul cultural, de vreme ce acesta face ca orice comunicare sa devina imposibila.
Citeva spirite conciliante au propus urmatoarea formula: drepturile politice sint universale; drepturile sociale si culturale preiau categoriile particulare. Dar cei si cele care au o minima cunoastere a istoriei miscarii muncitoresti, de pilda, nu pot sa nu fie socati, respectiv socate, de o asemenea dezinvoltura.

Pentru ca marea dezbatere teoretica si practica a secolului al XX-lea, inainte si dupa nazism, a opus doua grupuri de aparatori ai drepturilor clasei muncitoare: cei care asezau in opozitie drepturile sociale „reale“ cu drepturile politice „burgheze“, care au alimentat leninismul, cea mai vasta miscare totalitara a secolului al XX-lea, si, pe de alta parte, cei care au dorit dintotdeauna sa asocieze drepturile politice si drepturile sociale. Acestia din urma au sfirsit prin a triumfa, cel putin in Europa occidentala si in tarile Commonwealth-ului, ceea ce a dus la o jumatate de secol de succese pentru social-democratie, pentru „economia sociala de piata“ si „modelul social european“, care s-au definit prin asocierea drepturilor politice cu drepturile sociale.
Cazul femeilor este cel mai simplu, pentru ca ele au cerut dintotdeauna drepturi politice si, in acelasi timp, recunoasterea unei identitati defel in contradictie cu „drepturile omului si ale cetateanului“, pe care le-am numi astazi mai curind drepturi umane fundamentale. in plus, ar fi inutil sa vorbim de comunitarism in privinta femeilor, din ratiuni de bun simt care au fost deja clar enuntate de Simone de Beauvoir: femeile, care exista pretutindeni, nu formeaza o comunitate.

Femeile, aminteste Simone de Beauvoir, au fost constant dominate. in cel mai bun caz, ele au fost tratate intr-un mod ce nu vadeste recunoasterea vreunei diferente, ci a unei situatii si a constiintei unei dependente extreme fata de barbat. Aceasta situatie trimite la replica sartriana: femeile trebuie sa iasa din ele insele, sa devina subiecti prin construirea unui spatiu de libertate capabil sa se impotriveasca retelei de dependente gestionate de barbati. Rezultatele noastre se inscriu mult mai mult in aceasta perspectiva decit in cimpul dezbaterii dintre universal si particular.
Femeile pe care le-am intervievat nu ne-au vorbit despre diferente. inainte de orice, pentru ca ele se definesc in raport cu ele insele. Ele raspund astfel criticii formulate de Simone de Beauvoir, care vedea in statutul acelui „altul“ principiul dependentei femeilor. Dar, cum am mai spus, a vorbi despre sine nu inseamna sa te inchizi in viata privata, chiar daca, in cazul femeilor, noutatea atitudinilor lor provine din aceea ca, pentru ele, viata privata invadeaza viata publica si determina participarea lor la aceasta. Afirmarea de sine este asociata cu respingerea a tot ceea ce reneaga femeia in calitate de subiect.

Ceea nu se reduce la negarea diferentei. Conteaza asadar dreptul la diferenta, accentul cazind pe ideea de drept, adica de actiune legitima. Chiar daca orientarea comunitarista s-a exprimat arareori in grupurile noastre de lucru, trebuie sa o respingem cu fermitate. Ea a cunoscut forme in principiu moderate in Marea Britanie, unde autoritatile au considerat ca apartenenta, gestionata intr-o maniera foarte autonoma, la o comunitate constituia o treapta intermediara in procesul de integrare, care trebuia sa fie cu atit mai lesnicios, cu cit imigrantii erau de cele mai multe ori anglofoni si originari din tarile Commonwealth-ului. Atentatele comise la Paris si in alte tari, apoi distrugerea celor doua Turnuri Gemene de la New York si, mai recent, masacrele de la Madrid si cele din 7 iulie 2005 de la Londra au dus la constientizarea faptului ca preocuparea, foarte pozitiva, de a apara diversitatea culturala nu poate, adapostindu-se in spatele unei false naivitati, sa ignore intoleranta, chemarea la razboiul sfint si la teroare, replierea ostila in comunitati care rezista unei societati unde nu-si mai afla locul. Sensul pe care cuvintul comunitarism l-a dobindit intr-o celebra polemica a fost depasit foarte rapid, chiar si in Olanda, tara prin excelenta toleranta, unde asasinatul lui Theo van Gogh a provocat vii reactii national-populare.

Frontiera dintre sensul pozitiv si cel negativ al acestui comunitarism este usor de trasat: cei ce-si plaseaza apartenenta comunitara in interiorul legilor care respecta drepturile individuale ale fiecaruia in registru universalist se despart categoric de cei ce acorda prioritate comunitatii. Nu de putine ori, religiile au instituit in trecut comunitati care refuzau principiile democratiei si, in special, separarea puterii spirituale de puterea temporala. Iar miscarea pentru libertatile politice din Europa s-a construit chiar pe baza luptei puterii temporale impotriva puterii papilor.
Chiar daca acea conceptie franceza asupra laicitatii s-a dovedit (si este inca adesea) prea ingusta si prea „clericala“ si tentativele Frantei de a inchide religia in sfera privata au fost uneori condamnate – ceea ce nici o religie nu are cum sa accepte –, comisia STASI, reunita pentru a recomanda acceptarea sau interdictia (care era starea de fapt) purtarii voalului in scoala publica, a avut dreptate sa acorde prioritate afirmarii drepturilor universale ale cetateanului asupra dreptului la afirmarea publica a identitatilor culturale. Iar Marea Britanie insasi a reactionat impotriva facilitatilor de actiune si expresie pe care le acordase islamistilor. Aceasta optiune impune insa invocarea, cit mai curind cu putinta, a diversitatii culturale.
Autocritica tarilor colonialiste si imperialiste a fost necesara, insa nu putem aproba orice tip de comportament pentru simplul motiv ca emana dinspre victimele, vechi sau noi, ale dominatiei straine. Este oare atit de greu sa asumam condamnarea comunitarismului, dar si a ideologiei razboiului si a expansionismului dezvoltata astazi de Statele Unite, altfel spus cea care a fost invocata de presedintele George W. Bush in momentul invaziei Irakului? [...]

Mi se reproseaza ca as uita ca majoritatea femeilor sint straine de temele despre care vorbesc, tot asa cum mi se reproseaza si mai des ca asemenea preocupari nu pot fi decit cele ale unor femei care au timp si suficiente resurse pentru a nu trebui sa alerge zilnic de la supermarket la scoala sa-si ia copiii. in fine, altii sustin ca observatiile mele tin de marea epoca feminista si ca femeile tinere au o aversiune atit de mare pentru politica, incit ele sint foarte putin preocupate de temele feministe.
As dori sa raspund pe scurt acestor obiectii, care, de cele mai multe ori, nu sint altceva decit expresia unor prejudecati. Femeile cu care am lucrat nu apartineau categoriilor privilegiate. Oricum ar sta lucrurile, ma surprinde ca unii inca mai sugereaza ca doar bogatii au idei, ca si cum ideile ar fi un lux.
Doresc insa sa ma pozitionez mult dincolo de acest tip de obiectii. Am decis sa-mi intemeiez analizele pe documente, adica pe spusele femeilor. Consider ca metoda aceasta mi-a permis sa merg mult mai departe decit descrierile si concluziile cel mai frecvent propuse. Densitatea acestei cercetari a avut insa un pret: ea pare ca se concentreaza pe tot ce este mai privat in viata femeilor si, ca atare, ca ar fi fragilizata de absenta angajarii colective si chiar a constiintei dimensiunilor politice, culturale sau ecologice ale problemelor evocate.

Nu sint in masura sa intreprind o cercetare analoga in alte parti ale lumii sau in situatii mai dificile decit cele din Franta. Dar as dori ca altii sa o faca, pentru ca am multe motive sa cred ca rezultatele obtinute s-ar apropia de cele prezentate aici. Motivul cel mai personal si cel mai puternic este ca am participat la o suma de cercetari asupra femeilor, efectuate simultan in Brazilia si Chile si conduse in special de François Dubet. in campamentos chiliene, ca si in comunidades ecclesiais de base din Brazilia, femeile, care se asociasera pentru apararea intereselor lor si ale copiilor lor (proveniti de foarte multe ori din familii monoparentale), vorbeau intre ele si despre sexualitatea lor si despre raporturile lor cu barbatii. Chiar si la Paris, in interiorul miscarii imigrantilor fara acte de rezidenta, asa-numitii sans-papiers, miscare ce a dus la ocuparea bisericii Saint-Bernard – declansind astfel o brutala represiune politieneasca –, s-a format un grup de femei, numit sans-papiers de catre una din liderele principale ale miscarii, Madjiguène Cissé, si care a reusit sa participe la lupta comuna, dar si sa afirme constiinta propriei dependente fata de barbati. intr-un spirit foarte diferit, am ascultat in mai multe tari si mai pe indelete in Taiwan cum sindicalistele argumentau ideea ca erau proletare ale sexului. Fiecare din aceste exemple este limitat, dar, luate laolalta si in contextul multiplicarii departamentelor de studii feminine din universitatile latino-americane pe care le-am vizitat, ele ne incita sa pornim in cautarea unei constiinte si a unei actiuni feminine, care, dincolo de diferentele considerabile dintre o situatie sau alta, sint identice.

Schimbind acum directia, cred ca am aratat ca reflectia mea nu s-a limitat la Franta. Sint constient de prezenta, mult mai manifesta, a temelor feminine in tarile scandinave, in Marea Britanie si in Canada – dar si in Québec-ul francofon. in fine, cum sa nu amintim tot ce datoram miscarii si gindirii feministe din Statele Unite, care au cucerit, in tara lor si in afara ei, o influenta intelectuala considerabila si durabila?
Desigur ca natura rezultatelor obtinute de noi nu ne permite sa emitem judecati valabile pentru ansamblul populatiei feminine de pe intreaga planeta sau chiar dintr-o singura tara, si nici nu am aceasta pretentie. in schimb, ea ne obliga sa recunoastem importanta comportamentelor pozitive, novatoare ale acestor femei, care, de multe ori, nu sint vazute decit ca niste victime. Interviurile realizate de noi nu au fost legate de situatii locale si cu atit mai putin de viata politica a tarii repondentelor. Dimpotriva, ele au scos la lumina o constiinta a sinelui definita in termeni generali. Formele de trecere (sau de netrecere) la actiunea colectiva sint cele care pot varia cel mai mult de la o situatie nationala la alta. Nu este prin urmare ilegitim sa adoptam ipoteza ca in lumea actuala ar exista o miscare generala de transformare culturala, care modifica raporturile femeilor cu barbatii si cu ele insele.
Toate rezervele ce ar putea fi invocate impotriva unei concluzii atit de coplesitoare trebuie ascultate cu atentie, insa riscurile trebuiau asumate in functie de natura rezultatelor obtinute. Propriu societatilor occidentale este faptul ca spusele femeilor se fac auzite in momentul epuizarii unui anumit tip de modernizare, ceea ce le confera o tonalitate pe care este putin probabil sa o regasim intr-un alt context.

in aceste societati imbatrinite, fragilizate si, in acelasi timp, imblinzite, o idee colectiva isi face loc cu forta: necesitatea combaterii efectelor negative ale modernizarii, care a creat forme extreme de dominatie si care a distrus natura, cucerind-o. incercam sa recompunem experienta colectiva si individuala care a fost sfarimata, sa refacem legaturile dintre termenii asezati in opozitie in fazele anterioare ale modernizarii: corp si spirit, interese si emotii, diferenta si identitate. Iata marele proiect al lumii prezentului, cel de care depinde supravietuirea noastra, cum afirma apasat militantii ecologiei politice. in interiorul noii orientari a societatilor noastre, atentia ni s-a concentrat pe o problema centrala: cine sint actorii acestei reconstruiri? Cine ocupa acum locul central, cel al muncitorilor manuali din societatea industriala sau, intr-un trecut mai indepartat, cel al negustorilor care au distrus sistemul feudal?
Raspunsul meu este ca femeile ocupa acest loc central, pentru ca ele au fost victimele integrale ale polarizarii societatilor, ce au cumulat toate resursele in miinile unei elite conducatoare alcatuite din barbati cu pielea alba, adulti, stapini sau proprietari ai tuturor tipurilor de venituri si purtatori de arme. Asa incit, private de subiectivitate, definite de functiile lor mai mult decit de constiinta lor, femeile au fost considerate ca niste non-actori.

Pentru a verifica aceasta ipoteza, am ascultat si interogat vocile femeilor, demers destul de putin frecvent, dat fiind ca, de cele mai multe ori, se vorbeste despre victime ca si cind ele ar fi reduse la tacere, nu inzestrate cu darul vorbirii. Demersul urmat aici, care trebuie perceput cu limitele, dar si cu originalitatea sa, consta in a arata ca noua afirmare de sine a femeilor este direct si profund legata de rasturnarea culturala pe care tocmai am evocat-o. Contraponderea a ceea ce face din femei cei mai importanti actori sociali consta in faptul ca actiunea lor nu se incadreaza in tipologia unei miscari sociale, cum a fost cazul, pina de curind, al insesi miscarii feministe. Constiinta feminina si mutatia sociala nu mai sint separabile, iar femeile alcatuiesc mai curind o miscare culturala, decit o miscare sociala.
O alta critica: mi se reproseaza ca as acorda o importanta excesiva constiintei feminine, tocmai in momentul in care luptele feministe si-au pierdut radicalitatea si vizibilitatea. De ce am vedea in femei figurile centrale ale societatii noastre, in timp ce inegalitatile sporesc, violenta se intensifica la nivel international, iar armatele si terorismele se infrunta? De ce sa nu acordam marilor dezbateri politice importanta pe care o merita si anume ca ele cauta sa combine unitatea si diversitatea, inovatia si traditia? La urma urmelor, cei sau cele care refuza cel mai categoric maniera mea de abordare sint si cei si cele care cred ca dimensiunea genului dispare treptat din viata sociala.

Raspund la aceste obiectii reamintind cele doua ipoteze pe care le-am prezentat si a caror validitate sper ca am demonstrat-o. Cea dintii afirma ca, in tipul nostru de societate, femeile nu sint doar niste victime; ele sint, intr-o masura si mai mare, niste actrite, care-si afirma rolul cu o vigoare arareori intilnita la alte categorii sociale. Tot asa cum existenta unei miscari muncitoresti a fost identificata acolo unde unii nu vedeau decit efectele crizelor capitalismului, eu cred ca am reusit sa fac sa se auda voci mult mai afirmative si increzatoare in ele insele decat se anticipase. Cea de-a doua ipoteza sustine ca femeile asaza noul lor rol intr-un proces de rasturnare sociala care ne face sa trecem de la o societate al carei dinamism decurge din acumularea resurselor in citeva miini si este framintat, in consecinta, de tensiuni interne foarte puternice, catre un alt tip de societate, ce se straduieste sa teasa la loc ce a fost sfisiat si sa excluda optiunile anterioare brutale, prin cautarea unor solutii ce provoaca reactii ambivalente, uneori greu de asumat, dar de preferat optiunilor radicale, nu de putini considerate ca fiind insuportabile. De aceea si apar eu ideea ca dezbaterile si conflictele care se invirt in jurul situatiei, actiunii si drepturilor femeilor sint actualmente si cele mai importante. Lucru ce trebuie afirmat cu atit mai multa forta, cu cit luptele feministe par sa treaca in planul al doilea al actualitatii.

Rasturnarea care face ca o societate de conchistadori ai lumii sa treaca la o societate a construirii sinelui a determinat inlocuirea societatii barbatilor prin societatea femeilor. Nu exista nici un motiv sa credem ca asezarea in inferioritate a femeilor ar putea sa faca acum loc egalitatii. Femeile au astazi o capacitate mai mare decit barbatii de a se comporta in calitate de subiecti. Pentru ca ele sint purtatoarele idealului istoric al recompunerii lumii si al depasirii vechilor dualisme si, concomitent, pentru ca isi asuma mai direct corpul, rolul de creatoare ale vietii, propria sexualitate.
Am trait o lunga perioada in care barbatii au gestionat istoricitatea si au creat constiinta sinelui. Acum, de mai multe decenii deja si pentru o durata nedeterminata, poate fara sfirsit previzibil, ne aflam intr-o societate si traim vieti individuale al caror „sens“ se afla mai curind in miinile, in mintea si sexul femeilor, decit in miinile, in mintea si sexul barbatilor.

intr-un cuvint, acum este important sa decidem: pentru ca are o definitie care nu este pe de-a-ntregul sociala, categoria femeilor este cumva mai slaba decit o alta, cu un continut nemijlocit social, economic sau cultural? Sau, dimpotriva, trebuie sa sustinem ca este necesar ca femeile sa fie asezate deasupra grupurilor sociale reale, a intereselor si a formelor lor de actiune colectiva, in calitatea lor de categorie si agenti situati deasupra barbatilor, pentru ca promoveaza probleme si orientari culturale mai fundamentale? Multi au ales primul raspuns, in special marxistii, iar in zilele noastre, toti cei si cele care apara multiculturalismul, fie ca acesta se orienteaza spre diferenta actorilor sau spre combaterea unei dominatii.

Eu ma numar categoric printre cei care aleg cel de-al doilea raspuns, fara a subevalua in vreun fel problemele identitatii culturale, atunci cind aceasta cauta sa se afirme. Universalismul, in care eu vad un atribut central al modernitatii, este sinonim cu apararea drepturilor individuale, dar si cu rezultatele obtinute de stiinta. Iar importanta suprema a feminismului consta in aceea ca, dincolo de luptele impotriva inegalitatii si nedreptatilor, a formulat si aparat drepturile fundamentale ale fiecarei femei in parte, care pot fi rezumate intr-o formula centrala: dreptul de a fi un individ liber, adica sa te gestionezi in functie de propriile orientari si de respectul pentru propriile capabilities, cum spunea Amartya Sen, termen pe care Paul Ricœur l-a tradus excelent prin pouvoir être, capacitatea de a exista. Acest individualism universalist, situat in miezul spiritului Luminilor, nu este specific doar pentru o cultura particulara, si anume cea a Europei secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea. El face intr-atit parte din definitia modernitatii, incit importanta centrala pe care i-o recunosc reprezinta un alt mod de a aminti ca ideea de modernitate o impune pe cea de pluralitate a cailor de modernizare.

Trebuie sa mai adaug citeva cuvinte pentru a raspunde obiectiei cum ca un barbat nu ar putea fi un bun analist al situatiei si actiunii femeilor. Sint in mare parte de acord cu aceasta judecata, confirmata de faptul ca aproape toate cartile interesante consacrate femeilor au fost scrise de femei. Nu doar pentru ca femeile au o sensibilitate mai mare fata de problemele care le ating mai direct, ci si pentru ca, fara luptele duse de femei in favoarea propriei cauze, ansamblul reflectiilor actuale, inclusiv ale mele, nu s-ar fi putut dezvolta. in schimb, femeile si barbatii se afla la egalitate cind este vorba de a decide locul problemelor feminine in ansamblul problematicilor si al schimbarilor unei culturi. Daca acceptam acest punct de vedere, nu avem nici un motiv special sa afirmam ca o cercetare intreprinsa de un barbat ar fi in chip necesar mai buna sau mai putin buna decit cercetarile intreprinse de femei. Nu depinde oare valoarea unei cercetari mai mult de calitatea ipotezelor si a metodelor de demonstratie decit de personalitatea cercetatorului?

Principala ratiune de a fi a acestei carti este, am mai spus-o, de a aduce o contributie concreta la apararea unei sociologii care nu se mai defineste ca studiu al sistemelor sociale, ci al actorilor, ceea ce nu se reduce la acelasi lucru daca definim actorul ca pe o fiinta alcatuita din drepturi, definitie ce se aplica si laturii umbrite a actiunii sociale, cea care distruge individul in numele unei ordini, unei comunitati de interese sau chiar al ratiunii.
Parasim un secol in mare parte dominat de totalitarisme, de razboaie civile internationale, de eliminarea minoritatilor si distrugerea libertatilor personale. Cresterea nivelului de trai si de educatie in unele parti ale lumii si raspindirea institutiilor democratice sint impresionante, insa distrugerea de masa este cea care a marcat in profunzime secolul ce tocmai s-a incheiat si care ne ofera si cele mai puternice ratiuni de a apara libertatea si drepturile.

Istoria femeilor a fost, la rindul ei, dominata de refuzul de a li se recunoaste drepturile si subiectivitatea. De aici decurge si nevoia ce se face simtita in toate domeniile si in toate regiunile lumii de a asculta vocile, de a analiza actiunile colective preocupate de drepturile lor fundamentale, in special cind acestea din urma sint strivite de fortele raului, care le impun femeilor valori, norme si forme de viata in numele unui interes superior sau al pretinsei superioritati „naturale“ a barbatilor.