OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Spectacolul, mai mult decit teatrul…

Prin 1868, compania idis „Broder Zinger“ se stabilea in Iasi, dupa ce strabatuse mai multi ani Estul european. Dupa opt ani, seful ei, Avram Goldfaden, avea sa infiinteze aici primul teatru profesionist de limba idis din lume, „Pomul verde“. Aniversarea acelui gest civilizator si continuarea lui la nivelul sintezei festivaliere s-au incercat o vreme in Bucuresti, la Teatrul Evreiesc de Stat. De anul trecut, sub titulatura Festivalul International de Teatru „Avram Goldfaden“, intr-o colaborare care uneste nucleul producator – Centrul Cultural Francez si Teatrul National din Iasi – cu varii institutii autohtone ori din afara granitelor, de la Ministerul Culturii ori Primaria Iasi la Institutul Polonez din Bucuresti, British Council Romania ori Rocktheater Dresda, manifestarea are loc sub Copou, pe parcursul a opt zile, cu o interesanta desfasurare de forte si o variata paleta de oferte.
Semnul esential, probabil in linia intentiei originare a lui Goldfaden, a fost spectacolul ca prelungire si garant al idisului, limba evreilor din Europa Centrala si de Est, acum in pierdere de vorbitori, in fireasca favoare a limbii ebraice. Iata de ce o serie de cinci dezbateri, avind ca invitati oameni de cultura de cea mai buna calitate, s-au referit la spiritualitatea idis, la locul ei pe esichierul european, la identitate si exil, la teatrul idis propriu-zis, dar si la accesarea nivelului politologic prin incercarea de analiza a relatiei Mihail Sebastian-Nae Ionescu.

Semnul spectacolului a fost aici cel al scinteilor retorice, prezenta lui Andrei Plesu subliniind si acest caracter in Sala Senatului Universitatii iesene, plina pina la refuz. Vorba lui: „Paradoxul e o prostie de care te prinzi mai tirziu“. Un defect („prostie“) personal de viteza a perceptiei care ar putea face sa para paradoxal faptul ca mesele rotunde pot fi mai spectaculoase decit spectacolul propriu-zis. Sa nu ne grabim. Dilematica – macar la prima vedere – relatie Sebastian-Nae Ionescu a fost detasat urmarita de Plesu, Paul Cornea, Edgar Reichman ori Leon Volovici. Delphine Bechtel, profesoara la Sorbona, si-a prezentat studiul de istorie a culturii idis pe care chiar festivalul si-ar putea propune sa il traduca si sa il publice pina la viitoarea editie. Venind dintr-o binefacatoare obiectivare, interventia redactorului-sef al Dilemei, Mircea Vasilescu, a asezat nu doar exilul trecut, dar si mentalitatea contemporana intr-un puzzle deloc roz al Estului contemporan. In concluzie, un spectacol al inteligentelor decomplexate (cel putin la nivelul invitatilor) care, la rindul lui, poate fi cumva tiparit pina la proxima editie.
Spectacolul expozitional, notabil si el – de la expozitiile comemorative Victor Brauner si Oser Warszawski la cele foto semnate de Bruno Cogez si Yale Strom. Un sir de concerte de muzica traditionala s-a adaugat, cu o interesanta priza la public.

O mai mare grija in selectie ar putea ridica si spectacolul de teatru la nivelul „spectacolelor“ de care vorbeam mai inainte. Montarile prezentate au avut nefericirea unor viziuni modeste, cinstite, nu e vorba, dar sub pariul pe care un festival ar trebui sa il impuna. Poate cu exceptia Juditei prezentate de gazde. La polul opus, cu asupra de masura penibil si plictisitor, Povestea unei banci particulare, montata de Kincses Elemer la Teatrul Evreiesc de Stat din Capitala. Acuma, nu ca mai e de asteptat cine stie ce de la regizor, dar a nu sesiza umorul probabil din textul lui Dürrenmatt, ba chiar a-l transforma in manifest „anticapitalist“ e si necinstit, si contraproductiv. Cam fara cap si coada licitat in idis, franceza, romana, germana si rusa de Guy Cambreleng, Dumnezeul razbunarii al lui Shalom Asch, produs de Ateneu – Centrul European de Creatie din Iasi, povestea decaderii fetei patronilor de bordel, are, in scena, citeva momente bine gindite, daca ar fi sa ma refer numai la salvarea prin mono-sexualitate ori corporalizarea teoriei marturisirii, la rindul ei salvatoare.
Gazdele, Teatrul National din Iasi, au detinut insa monopolul estetic, chiar daca nu la nivelul capodoperei (de notat ca spectacole de virf legate de propunerea festivalului exista!). Magul lui Ovidiu Lazar e o poveste dulce pentru copii mai maricei, pina cind textul lui Paul Miron, aiuritor tezist, distruge insasi povestea. Scenografia lui Nicolai Mihaila, beatnica, pina la urma, de basm relativ, in definitiv, asigurind prin maniabilitate ingenioase treceri intre tablouri, trimite povestea magului Valaam (Petru Ciubotaru – hazliu bombanitor in pagina sa relatie cu zei colocviali via transa nevestei) undeva la venirea evreilor din Egipt.

Starea de comedíe a comédiei istorice va fi evident subliniata de jocul servului Iok (Doru Aftanasiu) si al magaritei Aia (Antonela Cornici), in lumea de sub ochiul unui Dumnezeu care „ne iubeste, dar e plin de toane“. Cind trimisul Azaria (Constantin Puscasu) se ia prea in serios, iar regizorul incepe sa confunde genurile, pariind pe ritualic si mistico-patetic insa, spectacolul aluneca pe un previzibil tobogan.
Ceea ce nu se intimpla cu Judita, recital semnat de Adi Carauleanu, Doina Deleanu si Tatiana Ionesi. Traducerea discutabila a textului lui Howard Barker si regia exagerat statica, de „recital radiofonic“, nu i-au impiedicat, din fericire, pe actori sa caute solutii noii interpretari a celebrei povesti biblice. Intr-un cort-corabie, Holofernes (Adi Carauleanu) navigheaza prin moarte, pe care o practica si o teoretizeaza totodata. Dar, daca practica lui e cumva abstracta, pusa in aplicare de altii (desi, zice el, „sint mai destept decit armata, dar nu mai bun decit ea“), practica Juditei (Doina Deleanu) e personalizata, fara chef de teoretizare, efect al unei manipulari si generatoare de paranoia, intr-un previzibil viitor de dincolo de incetarea naratiunii.

Arta Juditei, prin care Holofernes se va transforma din erou in victima, este arta lui Eros de a se face mai credibil decit Thanatos. Desi, reprezentanta a amindurora, Judita il va extrage pe Holofernes din meditatia thanatica, prin mijloace erotice, tocmai pentru a-l putea ucide. Judita nu e altceva decit un super-agent secret, minata si sustinuta fara pauza de „cateaua intelectuala“ si de Servitoarea sa (Tatiana Ionesi) – ori a superiorilor sai?! –, care se achita de sarcina singeroasa fara a se abtine de la nici un soi de reactie, pina la sincera indragostire de dusman. „Acest spectacol are un substrat barbar“, va remarca Servitoarea, rezoneur glumet al istoriei, atita vreme cit ordinele se executa. As spune ca, asumindu-si necesara dinamica si renuntind la ridicolele „zgomote“ din off ale taberei militare, „premiera absoluta“ a Nationalului iesean poate fi un spectacol memorabil.
Ceea ce ar trebui sa se intimple cu intreaga sectiune de teatru pentru ca si spectacolul teatral sa atinga nivelul intregului „spectacol“ festivalier, sub ochiul din eternitate al lui Avram Goldfaden.


Placerea, aproape cit teatrul

De la „exotismul“ lingvistic al suportului unei mari culturi la „exotismul“ preocuparii foarte serioase si aplicate ale unei anumite zone a societatii civile pentru arta teatrala. Ma refer la ceea ce numeam „teatru comunitar“, mai cunoscut ca „teatru de amatori“ sau „teatru neprofesionist“. Acel teatru care nu neaparat prin valoare difera de teatrul profesionist, ci prin conditionarea plezirista. La drept vorbind, este forma de teatru unica in destule zone ale tarii, rezistenta insa si in mari orase, in concurenta cu teatre celebre, de ar fi sa ma gindesc numai la Teatrul „Podul“, al studentilor bucuresteni, ori la Teatrul „Ludic“ din Iasi. E o retea destul de bine pusa la punct si in Romania, cu festivalurile ei proprii, care e bine sa iasa dintr-o anumita stare de „afacere de familie“, tocmai pentru a se aseza fara complexe in rindul diversitatii de forme teatrale. Altfel, pericolele suburbanitatii si provincialismului sint in proximitate. Este ceea ce, cred, s-a intimplat recent la Tulcea, unde, dupa citiva ani de pauza, a fost reluat Festivalul „Tragos“.

Initiativa a unui impatimit de teatru – Nelu Serghei –, festivalul a avut, de prin 1998 incoace, ghinionul unui extrem de prost sprijin administrativ. De altfel, am mai scris despre tentativele de a face teatru profesionist la Tulcea, tentative mereu grevate de lipsa unei orientari clare, repertoriale si manageriale in acelasi timp. Lucrurile s-au mai copt, desi Teatrul „Urmuz“ s-a metamorfozat din teatru de repertoriu in teatru de proiecte (fapt, de altfel, pozitiv), ca apoi fie sa treneze, fie sa opteze pentru spectacole de o discutabila competitivitate. Teatrul Altar, al lui Nelu Serghei, a mers, in schimb, inainte, cu hiaturile inevitabile, presupuse de timpul disponibil al actorilor. Incapatinarea de a fi a provocat insa, cu sprijinul Centrului Cultural Judetean „Ludovic Paceag“ (principal producator al evenimentului, gratie si abilitatilor speciale ale directorului Stefan Coman), reluarea intilnirilor de gen de la portile Deltei, cu o prezenta interesanta, careia ar fi trebuit cu necesitate sa i se adauge cei deja citati de la „Podul“ si „Ludic“. Curajul organizatorilor s-a dovedit o data mai mult, reducind la un minim acceptabil numarul de premii si optind pentru un juriu de specialisti, daca ar fi sa-i amintesc doar pe dramaturgii Stefan Caraman si Radu Macrinici, pe actorul si regizorul Dan Tudor sau pe criticul de teatru Marius Zarafescu.

Curajul cu pricina a provocat si primul gest „mani pulite“: probabil cea mai buna prezenta scenica, trupa Tinemar – Teatrul Fortelor Navale din Mangalia, cu doi actori de o manifesta energie si precizie (Aura Stuparu si Constantin Stefanescu), a fost in defect de originalitate: al lor Cum se face nu s-a dovedit, regizoral vorbind, decit copia la indigo a spectacolului Theodorei Herghelegiu. Ca sa zic asa, semn bun al diseminarii experientei Galei Tinarului Actor (sic!)... Daca, din respect pentru proprietatea intelectuala, Mangalia a ramas sa mediteze si la acest inteles al profesionalizarii, Teatrul Municipal din Caracal si Teatrul „Ifigenia“ al Liceului de Arta din Tulcea si-au adjudecat Trofeul „Tragos“ (caracalenii) si Premiul pentru cel mai bun spectacol (gazdele). De altfel, e simptomatic faptul ca aceste doua companii, alaturi de Teatrul Municipal „Traian Grozavescu“ din Lugoj (pacat ca acestia din urma au optat pentru un text complet stupid), au solicitat sprijinul unor regizori profesionisti, in ordine Andi Sebastian Tuinea, Ion Dore si Anca Maria Colteanu. La cei din Caracal si din Lugoj, actori maturi, stapini pe destinul si pe intelesurile subtile ale personajelor lor (de notat neaparat Ligia Pavel, Monica Dumitru, Maria Voronca, Serban Chiosan sau Tudor Traila – acesta din urma, de altfel, premiat pentru interpretare masculina), discursul scenic clasic miza inteligent pe reactia asteptata a publicului. Semn al acordului lucid cu orizontul de asteptare. Exact invers, pariul elevilor „pastoriti“ de Ion Dore, mizind pe reflexele dure, violente ale realitatii din vecinatate prin exercitiile girate de textele lui Saroyan si Joyce Caroll Oates, pe de o parte, pe celebrul Rege cerb al lui Gozzi, pe de alta.

Din partea Marinelei Butica (premiul pentru interpretare feminina), a lui Cristian Naum sau a Irinei Leanca (premiul pentru recital) cred ca vom avea surprize reale pe scenele profesioniste intr-un viitor previzibil (poate se poate face ceva cu numele de scena...). De remarcat extrema exotica – spectacolul propus de copiii din Mahmudia, Ruginoasa, dragostea mea, cu defecte textuale de pe la jumatate, dar cu o teribila nonsalanta a evolutiei in fata spectatorilor, vorbind despre ei insisi, fara masluiri de limbaj. In fine, adjudecindu-si fara probleme premiul pentru regie, Nelu Serghei a gindit un soi de Caragiale pentru a carui lume sta marturie un fel de menestrel din coltul scenei (Florin Lefter), manevrind cintece si siruri de luminari intr-un ev mediu perpetuu al mahalalei inevitabile. Incheind colajul Astia sintem... noi (lipsit de un liant plauzibil, totusi, intre tablouri) cu Da damult, mai da damult! – text al carui haz pare intr-o accelerata augmentare de forma si adecvare –, Nelu Serghei pare decis sa duca lucrurile mai departe, drept pentru care nadajduiesc sa fie sprijinit in consecinta. Observatorul cultural, iata, o face...


Impotriva exotismului

Am asociat cele doua festivaluri descoperind in esenta, dar si in sustinerea lor de imagine un grad evident de exotism. Cred insa ca tocmai o viitoare si de dorit anulare a acestei dimensiuni, normalizarea perspectivei fata de variile minoritati (etnica si cultural-civica, in cazurile de mai sus) ar fi adevaratul cistig. Sint convins ca abia asa, lichidind prejudecati si complexe in acelasi timp, prin obstinatia unor asemenea evenimente, vom fi acasa in orice dimensiune si ne vom manifesta ca atare.