OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

N-am avut niciodata, ca adolescent, visul american. N-am sperat in secret sa deschid clatitarii pe 8th Avenue si sa fac din asta averi care sa-i puna in umbra pe Carnegie si Rockefeller. N-am avut bunici, unchi, veri care sa-mi scrie de dincolo de ocean. Nici filme americane n-am vazut in copilarie pentru motivul ca erau americane, ci fiindca „se aduceau“ la Gloria, in cartier, si nu costau mai mult de doi lei intrarea. N-am fost fascinat de aselenizare, eram prea mic, intr-o curte, pe Copou, la Iasi, in vacanta, la joaca. De asta probabil nici mai tirziu n-am fost printre cei care analizau pozele cu Armstrong sub lupa ca sa dovedeasca cum ca, de fapt, totul se petrecuse la Universal in studiouri.

N-am pus mina pe volume de O’Neill si Tennessee Williams inainte sa implinesc 22 si atunci, de citit, i-am citit in romana. De fapt, pina pe la 28 de ani, cea mai lunga conversatie avuta in engleza s-a petrecut pe peronul haltei Popasul Caprioarelor, de unde pina pe plaja de la Olimp a trebuit sa indrum o cehoaica, o turista vesela in bermude din jeansi franjurati, peticiti. To the left, to the right, straight away. Temele de liceu la engleza mi le scria o colega, folosind excesiv un dictionar roman-englez si inventind termeni care, la lectura, ma faceau sa rid prosteste. Cum sa creada „aia“, profesoara, ca am scris eu asa ceva? Desi „aia“ credea de trei ori pe trimestru, cit sa ne puna notele. Sau se prefacea ca ma crede, iar eu continuam sa joc baschet in curte, sau, dupa caz, sa lucrez integrale. Cumva insa engleza se legase de mine si eu de ea, caci, atunci cind pentru prima data avusesem cu adevarat nevoie, ma ascultase. La Stockholm, Öregrund si Upsalla am fost obligat multa vreme sa ma fac inteles in engleza. Iar 12 ani mai tarziu, pe aeroport la Atlanta, in biroul reprezentantului Greyhound – un tip de culoare, parca abia ridicat de la pian, din Casablanca – am inteles ca engleza mea tine. Welcome to America, sir!

Si bine venit si bine primit si aproape pe loc asimilat m-am simtit si ma simt de patru ani incoace*. Fara a face eforturi sa fiu altul decit sint. Fara a fi nevoit a pretinde ca ceea ce descopar despre continentul numit America mi-ar placea mereu, fara retineri. insa adevarurile culturale descoperite in incursiunile mele pe urmele lui De Soto, ale lui Lewis si Clark, ale lui Tocqueville si in salile de curs ale colegiilor si universitatilor, unde invat sau predau, sint in cele mai multe cazuri atit de diferite de imaginea Americii, vazuta de dincolo de ocean, incit... pentru numele lui Huntington si Fukuyama, simt acum nevoia sa punem, impreuna, putina ordine in lucruri!

Si ca sa facem asta nu vom folosi (prea multe) statistici si nici citate din clasici in viata. Vom cobori doar, in urmatoarele luni, in agora si vom vedea americanul la el acasa, intr-o stare de normalitate. Si cind va fi cazul ne vom minuna, de acord, si de bune si de rele. Asta fiindca tablourile mereu dezvelite in fata noastra ne vor provoca sa o facem si nu fiindca un expert sau altul (am oroare) ne va sugera (pina si) tonul pe care sa ne minunam. Dupa cum s-a inteles probabil deja, nu agreez cliseele. Nici un fel de clisee, deci nici cele referitoare la America de Nord. Unul dintre ele, intretinut in Europa apuseana si, observ mai nou in presa romaneasca, preluat de o parte a generatiei tinere est-europene, se refera la lipsa de cultura si superficialitatea americanului.

Sa incepem prin urmare calatoria noastra americana cu altceva decit cu acele Iesiti din Irak! Ramineti in Irak!, de care e imposibil sa nu fi obosit in ultima vreme. Sa incepem cu arta spectacolului. Cu ceva superficial... sa zicem Shakespeare.
...Paisprezece minute imi ia drumul pina in Capitol Hill. De obice parchez in Lincoln Park, care imi aduce cumva aminte de Gradina Icoanei. Casele n-au mai mult de doua etaje si zece trepte la intrare, aici. Gradinile, in climat subtropical, sint multicolore, parfumate, dar florile in sine sint lasate sa se lupte singure cu ierburi de tot felul. Unele cladiri sint de un galben-nisip, altele sint rosii precum gresiile de Arizona, unele au ferestre mici total in umbra, altele, in stil georgian, ofera confortul unor terase insorite cu balansoare à la Scarlett O’Hara. Pina la Folger Institute, pe East Capitol Street, citeva sute de metri, plimbare usoara.

in fata lui Folger Shakespeare Library am vazut primul poster. Anuntind Festivalul Shakespeare. Si de atunci, timp de sase luni, pina in mijlocul verii, am trait in plina... superficialitate Shakespeare. impreuna cu locuitorii privilegiati ai D.C.-ului, ai Marylandului si cei ai nordului Virginiei. impreuna cu turisti si artisti si conferentiari si studenti veniti aici din toate colturile lumii sa ia o gura de Shakespeare. Am vazut montari in sala si in aer liber, in costume de epoca sau contemporane, am ascultat opere cu librete pe teme shakespeariene si am asistat la spectacole de dans inspirate de drame si tragedii ale bardului. Am cascat gura pe strada la jongleri elisabetani si cu gura cascata am ramas timp de mai bine de o ora si jumatate la Synetic Theatre, asistind la un wordless Macbeth. Una dintre cele mai bune montari Shakespeare la care am asistat in viata mea a fost una fara replici. Stiu, suna ridicol, dar miscarea de scena e atit de corecta, dansurile, pantomima, costumele atit de sugestive, semn ca batrinul Will i-a convins pe cei de pe scena, care, la rindul lor, te conving pe tine de singeroasa tragedie a generalului scotian manipulat de-a sa consoarta si regina. Totul functioneaza dramatic perfect.

Mai mult decit oriunde, festivalul a atins punctele sale culminante pe 7th Street, acasa la Shakespeare Theatre Company, unde Michael Kann ne-a invitat la un Richard III de zile mari, un Titus Andronicus singeros, urmate de un Hamlet foarte bine articulat. Promit mai multe despre cele trei montari si despre Shakespeare Company – care, pe 15 septembrie, a inaugurat un nou sediu la Harman Center for the Arts – rindul viitor, dar nu vreau sa ne despartim fara sa mentionez ca la Washington, pe timp de vara, o prietena venita din Suedia a fost stupefiata sa vada ca undeva, „pe o strada putin in panta“, se statea la coada afara pe trotuar. Peste doua sute de oameni vazuse amica si se foarte mirase. Si, cu naivitate suedeza, intrebase la ce se asteapta. Fara mirari sau complexe i se raspunsese, simplu: la un Shakespeare, ma’am.

Maryland, SUA, octombrie 2007
–––––––––––––––
* intr-un articol de acum citeva saptamini sintagma mea „in cei doisprezece ani de Scandinavia“ s-a transformat, la corectura, in „in cei doisprezece ani de cind sint in Scandinavia“ ceea ce poate, logic, sa provoace confuzii.