N-am citit în 2008 cît aş
fi vrut să citesc. N-am citit cum aş fi vrut să citesc. Am citit
doar ce am vrut (pe moment) să citesc. Nerespectînd nici una
dintre planificările de etapă. Într-un an frustrant pînă
peste poate, în care am avut de luptat cu o calomnie şi cu o
seamă de ingratitudini, în situaţii absurde, groteşti, rupte
din Kafka şi din Mark Twain, deopotrivă, frustrarea cea mare a
rămas tot cea a lecturilor întrerupte, a lecturilor ratate, a
lecturilor deturnate, a celor făcute mecanic, a celor nesavurate
(cum ar fi meritat), a lecturilor fără însemnări.
Liste de titluri
Pînă pe la 40 de ani (n-am zis
15, n-am zis 25, ci... 40!), am cerut liste de titluri. Unora,
altora. Pe care îi credeam mai informaţi, mai detaşaţi şi
mai obiectivi, mai în măsură. Reprimîndu-mi orice
manifestare a orgoliului, care, la o adică, ar fi avut de ce să-şi
ceară dreptul; de informat, eram informat, cel puţin la fel de mult
ca şi majoritatea celor la care mă „îndatoram“. Geografia
şi neapartenenţa la grupuri de forţă m-au păstrat obiectiv, iar
experţi în arta lecturii rareori mi-au ieşit în cale.
Am cerut totuşi acele liste.
Zilele trecute, în interval de o
săptămînă, mi-au fost cerute şi mie, în două ocazii
diferite – un e-mail din Midwest şi un telefon din Virginia –,
liste de lectură. Lucru care te face să intri în panică. E
ca atunci cînd te auzi prima dată spunînd „domnişoară,
data examenului final rămîne cea stabilită; nici eu, nici
decanatul n-avem cum să vă ajutăm“. Iese studenta, auzi din
coridor dezamăgirea la unison a grupei la aflarea veştii şi te
întrebi cînd ai devenit tu... cel cu tot felul de liste.
Eh, cînd?
Una dintre primele liste de care îmi
aduc aminte a fost cea care circula prin clasă la „Mihai
Viteazul“, într-a X-a. Aţi văzut o variantă a ei cu
siguranţă, chiar dacă n-aţi făcut liceul pe Republicii. E genul
de listă exhaustivă, care începe cu Homer, se încheie
cu Marguerite Duras şi nu iartă mai nimic in between. Lista asta,
scrisă mărunt, pe dictando, faţă-spate, trei pagini, cu săgeţi
multiple de la Shakespeare şi Hesse, te urmăreşte, dacă nu toată
viaţa, cel puţin pînă te coci suficient ca să realizezi că
nu e ea nici canonul, nici garanţia unei… educaţii alese. Fapt e
că o copiezi şi tu pe şest şi pe sărite să nu te prindă
ceilalţi realişti că te ţii de chestii uncool, de care tre’
lăsate să se ocupe fetele şi ăia care, oricum, cad la treapta a
doua sau fug la „Zoia“.
A doua listă demnă de menţionat e
cea de la Bodochi. E vremea cărţilor la pachet; vrei un Preda, te
alegi şi cu un Săraru, vrei Istoria lui Mano… – scuze,
Călinescu –, iei şi volumul IV dintr-un studiu despre Beniuc. E
vremea cînd Tauf e pe scenă, Marius, în sală şi cînd
vezi Glissando. Şi cînd pricepi că un film e mult mai mult
decît Eu, tu şi Ovidiu, toţi trei la un loc. Iar Cătălina
şi studentul ei văd acelaşi text în două feluri, în
fond, atît de diferite. Şi îi spui lui Bodochi: înainte
să te muţi de la Cluj la Bucureşti, azi-mîine, peste
douăzeci de ani, ia pune tu mîna, te rog frumos, şi scrie-mi
o listă de lecturi de teatru şi artă scenică. Nu ţi-o aduce, îl
dai pe mîna Melaniei. Doamna Ursu, mi-a promis Marius… Şi a
doua zi, uite aici, zece titluri, mai vrei, la ce-ţi trebuie, vrei
să dai la Institut? Nu, adică da, nu ştii, dar vrei să citeşti
Pandolfi! Şi lista asta duce cumva la alte patru liste. Anuale.
Primele liste de lecturi pe care le
toceşti, învîrtindu-le de pe o parte pe alta; listele le
toceşti, dar şi volumele împrumutate de la „Sadoveanu“,
cu textele acolo, pe liste, sugerate. Citeşti cu creionul în
mînă şi cu atenţia încordată şi te obrăzniceşti în
asemenea hal, încît, recunoscîndu-l pe autorul lui
Ioviţă pe scaunul din stînga, îl tragi fin de mînecă,
în plin spectacol la Naţional, şi-i spui: relaţia asta nu
ţine. Şi el se întoarce spre tine, „publicul“ de pe
scaunul din dreapta, şi te pironeşte cu ochi de foc, înecaţi
în grăsime – adică tu îmi spui mie ce ţine…? Dacă
ar şti el că peste cîţiva ani tu vei fi „exilul“, ăla
atît de des înfierat de el, ai putea deveni un personaj.
Într-o piesă, pe o listă de lecturi obligatorii.
Urmează listele trimise par avion.
Bine, şi cele trimise prin Atlassib. Vedeţi că e tîrg de
carte la Bucureşti, aş vrea următoarele titluri. Frustrarea e
dublă acum: citeşti, pe de o parte, disperat (dar fascinat)
Strindberg şi Ibsen, Kallifatides şi Bergman, Fogelström şi
Werup, cu ochii fugindu-ţi pe ö-uri şi ä-uri şi a˚-uri,
realizînd că, pînă numele astea vor consimţi să se
aşeze cuminţi pe o listă pe care mintea ta să o accepte şi să o
alăture natural celorlalte liste, va mai trece ceva apă dintr-o
mare într-alta, prin Strîmtoarea Skagerak; pe de altă
parte, suferi că nu ştii cu ce se mai delectează cei 18 cititori
ai lui Nedelciu. Aşa mi-a zis cînd l-am întrebat, într-o
după-amiază pustie, într-o clădire la fel de pustie, unde
l-am găsit întîmplător, în faţa unui computer
prăfuit: unde sînt cărţile tale? A ridicat o dischetă de pe
masă: aici, dar nu ştiu dacă o să ajungă la cei 18 cititori ai
mei. Asta te frămîntă şi asta faci, la un continent distanţă
de locul primelor liste: altele noi, cu cărţi care – odată
achiziţionate, împachetate în pungi de plastic,
încărcate în cutii de carton şi trimise spre tine de la
Paralela 45 – îţi vor da răspunsuri la întrebări de
genul: „ce mai face Mendebilul?“.
De la Bloom la bestseller lists
La e-mailul din Midwest, am răspuns la
întrebarea „ce ne recomanzi?“ cu: Ha Jin, A Fee Life,
Gregory David Roberts, Shantaram, Don DeLillo, Cosmopolis, Paul
Auster, The New York Trilogy, Orhan Pamuk, Snow, Billy Crystal, 700
Sundays, David Horowitz, The Professors, Michael Savage, The Enemy
Within, Lee Goldberg, Mr. Monk goes to Hawaii. Iar la întrebarea
„se poate alcătui o bibliotecă personală în Statele
Unite?“ (îţi permiţi să achiziţionezi tu, pentru, hai să
zicem, copilul tău sau, mă rog, pentru o mătuşă dată în
patima cititului, o bibliotecă precum aceea pe care ai tăi ţi-au
pus-o ţie, cîndva, la dispoziţie?), răspunsul e un DA
categoric.
Sigur, aici ajungem din nou la liste.
Pe baza căror liste te apuci să strîngi cărţile astea? N-am
reţete. Am criterii, dar nu le-am împrumutat de la nimeni la
modul integral. Îmi place Bloom. Harold. Bine, şi Allan, dar
pentru liste Harold. Îmi place din seara în care, fiind
încă în Suedia, l-am văzut intervievat de un
intelectual suedez cu ceva pretenţii. Care însă, lovit de
„capro-varzismul“ corectitudinii politice, insista asupra
binefacerilor aduse de lectura uşoară. Adică, decît să nu
citească nimic copiii, nu e mai bine să citească trei volume
(atîtea apăruseră la momentul respectiv, era încă pace
în lume) cu Harry Potter? Eh, în loc să nu citească
nimic? Nu, a ridicat tonul Bloom şi s-a uitat la minusculul
intelectual, precum tatăl gata să arunce cu un măr în
carapacea lui Gregor, fiul metamorfozat. Mai bine nu! Îmi place
radicalismul lui, dar nu sînt în stare să-l urmez. Şi
nu-i împărtăşesc dragostea necondiţionată pentru opera
autorilor mari tratată pe de-a-ntregul. Pot trece Romeo şi Julieta
sau Richard al III-lea pe o listă de recomandări, la fiecare
poziţie cu soţ, din două în două titluri, fără să
obosesc, dar n-aş găsi uşor un loc pentru A douăsprezecea noapte.
Iar ultimul act din Furtuna e o nenorocire. Anyway.
A trecut vremea în care pe
listele de bestselleruri se găseau, în SUA, Roth, Updike sau
Mailer. Cred că am auzit asta într-un interviu la Charlie
Rose, acum cîteva luni. Şi, în acelaşi moment, acest
substantiv compus „bestseller“ a fost supus în mintea mea
unei operaţii de demitizare. Ah, nu, nu ţineam eu seama de listele
astea nici înainte, dar cumva accentul cădea atunci, nu se
ştie de ce, pe „best“, şi nu pe „seller“. Din nefericire,
am observat în România, în ultimele vacanţe, că
aproape tot ce există în materie de bestseller, în
Barnes & Noble, în D.C. sau în Manhattan, există
acum şi în traducere românească. Din nefericire.
Va urma
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters