OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Auster îl condamnă pe Owen Brick, cel mai nou personaj al său, să se trezească într-o groapă adîncă, circulară, cu pereţi sticloşi pe care să nu-i poată escalada. De jos, O.B. vede cerul, şi atît. Personajul nu are memoria faptelor sale, deşi are o oarecare înţelegere a lumii din care ar putea să parvină. Roth îl trimite, în septembrie 2008, pe tînărul Marcus Messner la studii, în plin război (Coreea, 1950-1951), după ce îl înarmează cu o biografie care ar putea oricînd face din el, în timp, un (nou) abonat la canapeaua unui psihanalist. Updike îşi cheamă vrăjitoarele înapoi la Eastwick, după aproape un sfert de secol, încercînd să reanimeze New Englandul printr-o acrobaţie pentru care îşi ia avînt tocmai din Egipt şi China. Morrison rescrie romanul care a făcut-o celebră în 1987, aruncînd acum în luptă şi o sclavă aparţinînd unui trib de indieni decimat de variolă.

 

Mai întîi de toate, aşezi pe lista asta numele importante – precum cele patru de mai sus – de la care eşti îndreptăţit să aştepţi texte noi în anul care urmează. Unele dintre ele sînt deja anunţate, altele încă incerte. E logic să-i citeşti mai întîi pe americani, acum şi aici, corect? Aşa cum logic e să nu-i uiţi pe suedezi şi la fel de logic e să ţii pasul cu românii. Ah, şi să-i reciteşti pe nenorociţii ăia de ruşi, care la o sută, şi chiar la o sută cincizeci de ani, nu vor să moară, şi pace. Cum ar suna o lună de Dostoievski, cu dicţionarul personajelor lui la îndemînă?! Eh? OK, numai factorii ăştia să fie în joc, şi eşti oricum gata transpirat înainte de a începe trierea. Un altul e însă inevitabil: timpul limitat (!) de lectură.

 

Pînă una-alta, despre cei patru. Tu le-ai făcut loc pe listă la începutul anului – rupînd din timpul destinat clasicilor, istoriei şi ştiinţei –, iar ei şi editorii lor s-au ţinut de cuvînt şi au scos cărţile promise. Cum te-a îmbogăţit lectura acestora? (Trei sînt gata citite, la Morrison te-ai hotărît să ataci în paralel „originalul” din 1987 şi variaţiunile-pe-aceeaşi-temă de anul ăsta, ceea ce a scăzut ritmul lecturii.) Well, Paul Auster a făcut cu Man in the Dark (2008) ceea ce făcuse, în fond, cu Travels in the Scriptorium (2007) şi, cu oarecare modificări, cu cel puţin alte trei cărţi publicate în ultimii ani. A rupt personajul de biografia sa, i-a dat o nouă şansă, l-a aruncat în apă fără să-l înveţe mai întîi să înoate. E treaba lui, a personajului, s-o ia de la capăt. (Cam ceea ce face Daneliuc cu Iacob, dacă vă mai aduceţi aminte: îl suspendă pe un cablu îngheţat, între doi stîlpi de teleferic. E hotărîrea lui Iacob dacă vrea să se salveze sau nu.) Ce ar trebui să mă irite cînd citesc un text nou de Auster este gradul de strînsă rudenie cu cele mai multe dintre textele lui mai vechi. Îl apostrofez, să ştiţi, încă de la pagina 7. Închid cartea cînd ajung la pagina 20, citesc pe furiş paginile 21-38, în aşteptarea cinei, mă plîng la telefon, în fapt de seară, altor cititori, care, la rîndul lor, mi se plîng de, ştiu şi eu, Liiceanu şi Petru Popescu.

 

În timp ce îi ascult/nu-i ascult, parcurg paginile 39-45, după care închid şi declar solemn că îl las pe rabbi Auster să se odihnească pentru cîteva luni şi că îmi văd mai departe de cele trei-patru cărţi deja începute în momentul în care, la Barnes&Noble, pe E Street, dădusem cu ochii de volumul lui. Acolo, pe raft, sufocat între cele şase romane ale lui Jane Austen. Apropo, sînt 6 bucăţi, cum spuneam, dar pe raft apar… 36, în hardcover şi softcover şi deluxe; de unde pasiunea asta, mă întreb, că atunci cînd mă uit în jur numai sens şi sensibilitate nu văd. However, îmi place Miss Austen, dar nu despre ea e vorba acum. Ci de Auster Paul, pe care hotărăsc să-l pedepsesc prin necitire. Aşa cum şi lui Woody Allen îi aplic corecţii, prin nevizionare, cînd şi cînd. Fapt e că – în ciuda exagerării de rigoare – putem uşor spune că, în fond, Auster a scris un singur roman, iar că Woody a regizat un singur film. Cu toate astea, nu o dată, după hotărîrea de la ora 23.47 (imediat după Jay Leno – atunci iau eu hotărîrile culturale importante) de a-i părăsi temporar, în semn de protest, tipii ăştia doi, Auster şi Woody Allen, m-au ridicat din pat în miez de noapte şi m-au dus ca pe un somnambul în căutarea ochelarilor sau, după caz, a telecomenzii. Deci…

 

Philip Roth este, în genere, mai bogat, mai tematic şi, în ciuda vîrstei (cu 14 ani mai în etate decît Auster), mai relaxat. În 2008 însă, Marcus Messner, personajul din noul său roman, Indignation, ar putea traversa uşor cadrul în timpul unei şedinţe de psihanaliză a… rudei sale mai mari, Alexander Portnoy (Portnoy’s Complaint, 1967), fără să şocheze pe nimeni, şi amîndoi ar putea cumva termina, trei-patru decenii mai tîrziu, ca doi alter ego ai lui Coleman Silk, profesorul sacrificat de colegiu în numele liberalismului, în The Human Stain (2004). Indignation e, oricum, în cele 230 de pagini ale sale, o frescă a vieţii de colegiu americane mai atent lucrată şi mai reuşită decît, spre exemplu, mult trîmbiţatul, naivul, voluminosul I am Charlotte Simmons (2004) al lui Thomas Wolfe, cu care m-am luptat prin noiembrie.

 

Septuagenarii John Updike, laureat Pulitzer, şi Toni Morrison, cîştigătoare a Nobelului pentru Literatură, par să fi obosit şi ei. Reiau amîndoi teme deja epuizate şi nu prea ies cu tenul curat din comparaţiile implicite. Dacă Updike poate să invoce autoparodierea ca motiv pentru… remake-ul său, The Widows of Eastwick (2008), Morrison încearcă, plin de seriozitate, să-şi convingă cititorul, în A Mercy (2008), de aceleaşi adevăruri de care îl convinsese deja în Beloved (1987). Tema e din nou sclavia, de data aceasta acţiunea fiind plasată la sfîrşitul secolului al XVII-lea; în prim-plan se află din nou o mamă şi o fiică, iar senzaţia creată e aceea că miniromanul doamnei Morrison e o semnare de condică, şi cam atît. Fapt care, pentru cititorii ei (nu mă număr printre cei constanţi), nu poate decît diminua impresia mult mai profundă a textului de acum două decenii.

 

 

Nu am un control al ofertei de carte de istorie apărută în România în ultimii ani, dar cred că cititorul acestor rînduri-de-sfîrşit-de-an semnate de un bibliofil onest ar fi literalmente tulburat descoperind cantitatea şi calitatea cărţilor cu profil istoric publicate sau traduse în Statele Unite, în 2008. Să ne înţelegem: comparaţiei nu-i rezistă nici case mai mari (nu neapărat cultural mai mari, dar economic mai puternice): în 13 ani de Suedia, n-am cumpărat mai mult de două duzini de „istorii“. N-am fost tentat. Acum, după numai 5 ani de stat dincoace de Ocean, mă ard degetele cînd întorc paginile cataloagelor de carte de istorie nou publicată şi rareori trece o lună în care să nu-mi comand unul sau mai multe volume. Cumpăr corpuri noi de bibliotecă precum un apucat, deşi îmi promit mereu să rezist mai bine tentaţiei. Dar n-am cum.

 

La începutul lui 2008, l-am vrut pe Boone de Robert Morgan, care miroase a colb şi a cai sălbatici şi scîrţîie din roţi de lemn, şi vuieşte de vînt prin coviltire, în canioane de argilă roşie. O lună mai tîrziu, am evadat, din Atlantic în Pacific, cu Panama Fever de Mathew Parker, speriat de cadavrele pe care le-a lăsat în urmă această construcţie glorioasă: pînă la 500 de victime, la fiecare milă de săpături. În iunie, mi-am luat Spycraft-ul lui Robert Wallace, care implodează giganticul mit al agenţilor (007, şi nu numai), construind o lume din gadgeturi tehnice folosite în operaţii de-a lungul întregului Război Rece. În iulie, a fost Gandhi şi Churchill de A. Herman, care, prin simpla alăturare de nume din titlu, m-a scurtcircuitat: personajele astea două mă fascinaseră ani de zile, dar niciodată nu mi-i imaginasem în acelaşi joc, deşi ei tocmai acolo erau, în acel joc a cărui miză era chiar existenţa Imperiului Britanic. Team of Rivals de Doris K. Goodwin (apărută prima dată în 2005) e istoria unui imens compromis, cel făcut de Lincoln, care a ales să conducă avînd alături oameni care, iniţial, nu numai că nu se susţineau unii pe alţii ideatic, ba chiar se sabotau pe faţă, cu ostilitate. (Similaritatea cu cazul Obama e evidentă…) Pentru mine, europeanul, Lincoln e, în genere, un necunoscut. Nu neapărat din lipsă de informaţie, dar nu-l înţeleg, aşa cum nu înţeleg cum, pe cîmpul de bătălie de la Gettysburg, unde am ajuns acum vreo două săptămîni, vizitatori din Caroline depuneau coroane la monumentele ridicate în cinstea lui Lee, iar localnicii din Pennsylvania povesteau cu ardoare despre eroismul trupei nordiste, care a rezistat timp de trei zile asediului aceluiaşi Lee. Şi totuşi… One Nation Under God!