AMERICA FĂRĂ PREJUDECĂŢI. Aşteptîndu-l pe Tornad

Autor: Radu JÖRGENSEN | Categoria: Internaţional | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Semestrul s-a încheiat, practic, miercuri.

Joi, prima zi de finale, a trecut şi ea.

Sesiunile studenţilor mei americani de astăzi nu sînt nicidecum precum cele trăite de mine, cîndva, pe valea Someşului, tihnite. Marţi, la curs, după ultimele ecuaţii matriciale, am scris cu infinită plăcere pe tablă THE END, iar joi la 11 am împărţit deja foile cu subiectele de examen: opt multiple choice şi patru show work, aveţi 150 de minute. Totul e în viteză aici. Într-o săptămînă (una singură!) un student are de dat pînă la cinci examene. Sînt cazuri cînd mai multe finale şi o predare de proiect sînt fixate pentru aceeaşi zi. Iar altele în care două examene au aceeaşi dată şi oră, urmînd să se desfăşoare în două clădiri diferite, situate în două campusuri diferite, la kilometri buni unul de altul. O secretară binevoitoare şi un profesor generos pot însă opera modificări în scheme pentru a oferi o şansă tuturor. Un dram de solidaritate e necesară, fiindcă sesiunea vine şi trece ca o furtună.

Faza întîi: „Tornado Watch“

Cu o porţie generoasă de gulaş într-o mînă şi un pahar de vin negru în cealaltă, şi cu gîndul la semestrul cu bine încheiat, mă pregăteam joi seara să mă aşez în recliner. Deschisesem uşa de la balcon lăsînd să intre o adiere de vacanţă şi mă oprisem în mijlocul camerei unde aveam o discuţie, în gînd, cu telecomenzile, despre jocul de-a v-aţi ascunselea. Cele mai raţionale, dar pătimaşe dialoguri în care mă prind, mai nou, sînt cele cu obiectele. Dar, pentru un profesor la sfîrşit de an universitar, asta n-ar trebui să surprindă pe nimeni. Anyway, eram în acea stare de bine din care nu te poate scoate nici deschiderea plicurilor cu notele lunare de plată a credit cardurilor – le lăsasem neatinse la intrare, înfipte în ultimul număr din Time, aşa cum le adusesem de la cutie cu o oră înainte –, nici lipsa din frigider a ardeilor iuţi, jalapeno. S-ar fi potrivit la gulaş, ce să mai… Eh, şi cînd să pun jos, pe măsuţa de bambus, farfuria, pe ABC a început să sune iritantul, acutul semnal al celor de la National Weather Service. M-am îndreptat de spate ca un chelner căruia clientul îi refuză comanda şi – cu mîncarea şi vinul servit încă în aer şi halatul fluturînd pe lîngă mine din mişcarea, bruscă, de întoarcere – am citit pe banda de pe latura de sus a ecranului cum că un „tornado watch“ este în vigoare pentru trei count-uri din nordul Virginiei şi unul din sudul Marylandului. La mai puţin de cincizeci de kilometri distanţă de noi.

Cum fenomenul numit tornado nu e deloc frecvent în Europa, încercaţi următoarea analogie: cînd citeşti pe ecran că situaţia meteorologică necesită un „tornado watch“, e ca şi cum cineva ţi-ar spune, la Bucureşti, Buzău sau Piatra Neamţ, că riscul unui cutremur de grad necunoscut este, în următoarele ore, foarte ridicat. O predicţie de genul acesta, a unui cutremur, este, din nefericire, încă în afara ariei controlată de geofizicienii serioşi. A prezice un tornado, sau o serie, este însă mult mai la îndemînă pentru oamenii de ştiinţă de astăzi. Prin urmare, ce faci într-un astfel de moment?

Faza a doua: Ce ştim şi ce nu ştim despre „pîlnia morţii“

Liniştea serii a fost, vă daţi seama, pusă la pămînt de ştirea apropierii frontului atmosferic care în Stafford şi Spotsylvania făcuse deja ravagii. M-am aşezat în fotoliu, lăsînd mîncarea pe marginea barului. Şi, ascultînd informaţiile despre furtuna care se apropia, am început să recapitulez ce ştiam despre „pîlniile morţii“ încă din Alabama. Trăisem, nu-i aşa, doi ani buni la mai puţin de o sută de kilometri de Tuscaloosa, un fel de triunghi al Bermudelor cînd e vorba de tornado devastatoare.

Deşi forţele de tip Coriolis nu pot fi complet excluse, cauzele primare ale formării unui tornado sînt locale. Frecvenţa acestui fenomen neobişnuit – de rotaţie la viteze foarte mari a unor mase de aer de sub norii de tip cumulonimbus – în zona numită Great Plains a condus cercetătorii spre ipoteza că „familiile“ de tornado se formează la contactul dintre masele de aer uscat şi rece venite din sudul Canadei şi cele de aer umed şi fierbinte venite dinspre Golful Mexic. Acolo, la contact, se formează celule de rotaţie, iar din nori coboară încet „pîlnii“ care împachetează un curent ascendent de aer cald într-un înveliş exterior de aer rece. Totul e absolut spectaculos, mai ales că la apropierea de pămînt o astfel de pîlnie începe să ridice praf şi micelii de tot felul, colorînd-o. Nenorocirea vine numai atunci cînd un asemenea fuior face contact cu pămîntul. Agăţat de norul de deasupra lui şi de pămîntul de dedesubt, acest monstru este dintr-odată înarmat cu o putere de sucţie inimaginabilă. El ridică automobile, garduri, acoperişuri, laolaltă, în conul lui. Care con nici nu se opreşte pe locul unde a făcut contact cu pămîntul. În medie, un tornado avansează circa zece kilometri pînă să-şi piardă puterea.

Faza a treia: „Tornado Warning“ – în căutarea unei pivniţe

În Alabama sirenele începeau să sune peste oraş imediat ce un „tornado warning“ era emis. Dacă lucrurile sînt făcute corect şi la timp, şi în genere erau, aveai la dispoziţie cel puţin douăzeci, treizeci de minute să cauţi un adăpost, un shelter. Fireşte, nimeni nu te scotea din propria casă, pe care o puteai considera suficient de solidă să reziste atacului. Majoritatea clădirilor în SUA sînt construite conform cu un „building code“, impus la nivel naţional, dar, după caz, cu exigenţe crescute pentru zonele afectate des de cataclisme naturale. În genere ştii cum stai, dar chiar solidă să fie clădirea, geamurile, uşile şi acoperişul n-au nici o şansă în faţa unui… F3.

Sînt convins că cititorii au avut ocazia să vadă integral sau măcar secvenţe dintr-un film deştept pe nume Twister, lansat cîndva, la jumătatea anilor ’90. Pentru mine a fost (şi) momentul cînd am descoperit o actriţă pe care camera o iubea no-matter-what: Helen Hunt. Mă rog, să revin la Twister, un film cu storm chasers, cercetători foarte dornici să înţeleagă mecanismul intern al acestei pîlnii a morţii care e un tornado. Am auzit nu o dată comentarii negative la adresa a două secvenţe din film: într-una, o vacă, luată pe sus, zboară (mugind…), în alta, un recipient cu senzori e pus, contrar tuturor primejdiilor, în calea unui tornado (twister), care îl ridică în aer şi măsurători ale condiţiilor atmosferice din interiorul pîlniei încep să se înregistreze aproape instantaneu pe ecranul unui laptop. Din păcate trebuie să-i dezamăgesc pe eventualii critici. Puterea de sucţie a unui tornado de nivel F3 sau superior e suficientă, în anumite circumstanţe, să ridice de la sol mase mult mai mari, decît un biet animal. Joi seară, cînd gulaşul soţiei mele a rămas neatins, am văzut, spre exemplu, două secvenţe înregistrate cu mai puţin de 24 de ore înainte, în Alabama (coincidenţă), unde o cameră de supraveghere la intrarea în parcarea unei instituţii surprinsese cu o claritate excepţională momentul cînd un twister săltase de jos două automobile, le ridicase pînă la doi, poate chiar trei metri înălţime, le lovise între ele şi le paraşutase peste o a treia maşină din aceeaşi parcare. Ce-i drept, n-au mugit în aer.

Faza a patra: Eu cu tranzistorul meu, Ted Fujita cu scara lui

A doua secvenţă, cea a recipientului cu senzori, nu e nici ea vreo invenţie hollywoodiană de tipul „omul a domesticit natura“. Realitatea este că încă din anii ’70 Ted Fujita a făcut experienţe de acest gen. Omul de ştiinţă japonez, ajuns prin 1953 la Chicago, a fost, pînă în 1998, personalitatea numărul unu în lume în domeniul cercetării fenomenului tornado. La origine inginer mecanic, Fujita, pasionat „de tot ce se mişcă în natură“, este şi autorul, designerul scalei după care este catalogat astăzi un tornado. Un F0 poate dărîma un coş de pe o casă sau un copac putred, un F1 smulge ţigle de pe acoperişuri şi răstoarnă tiruri pe şosele, un F2…

Fapt e că, deşi nici o alarmă n-am auzit la mine în cartier la ora 23.33, cînd primul „tornado warning“ a fost emis, am coborît de la etajul doi (cel mai înalt) al casei, în sala de fitness. Care, deşi nu e la subsol, cum ar fi trebuit, ca să fie un adăpost perfect, e oricum mai ferită. Şi în următoarele 90 de minute, aşezat pe jos, pe o pătură – primită cîndva cadou de la o bătrînă aristocrată din Alabama, pe vremea primului semestru ca graduate student –, cu picioarele sprijinite pe clanţa uşii care dă spre saună, am împărţit cu consoarta mea revista Time şi tranzistorul albastru, pe scala căruia, după mai multe încercări, am găsit unul dintre posturile care anunţau apropierea pericolului. Pe direcţia SW-NE. Noi, exact în calea lui.

…Nici un tornado n-a făcut contact cu pămîntul în noaptea aceea în estul Marylandului. Am urcat în casă pe la 01.30, în timp ce ploaia răpăia pe maşinile noastre lustruindu-le ca pentru expoziţie. Cu o săptămînă în urmă în Virginia, opt tornado lăsaseră însă în urma lor peste 200 de răniţi, iar case cu unul-două etaje fuseseră făcute una cu pămîntul. Asta pe coasta de Est. Cît despre zona cunoscută sub numele de Tornado Alley, în Oklahoma, Kansas, Missouri, acolo e deja altă poveste: nu mai devreme decît ieri şi-au pierdut viaţa, în furtună şi tornado, cel puţin 19 persoane, iar numărul răniţilor e de cîteva sute. Bilanţ în detaliu abia mîine, la lumina zilei. Nu e întîmplător că acel tornado cu care Dorothy ajunge în Oz – vă aduceţi aminte? –, scutură mai întîi bine de tot cîmpurile de porumb ale Midwestului. Din păcate, nu e întotdeauna atît de simplu ca în poveste. Aşa că e preferabil să-l aştepţi pe Tornado pregătit şi să speri că nu vine. Paradoxal, nu?

11 mai 2008, 4:28 AM, Maryland

Recomanda articolul prin: