OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mi-am recitit noaptea trecută unul dintre jurnalele scrise în Alabama. Un jurnal de „graduate student“ – şi „de căldură mare“, vorba lui Goma –, al tatonărilor de început. În primele 50 de pagini apar, în locuri diferite, două liste de cărţi. Una e cea a titlurilor cărate cu mine din Europa, alta, cea a primelor mele cărţi… americane. Pe care, în loc să scrie Albatros, Univers, Cartea Românească, Bonniers, Norstedts sau Brombergs, scria deodată Houghton Mifflin, şi Knopf, şi Random House. E interesant cum mi-am făcut drum, pe bîjbîite, către puternicii lor prozatori din ultimele două decenii. N-am studiat literatura americană contemporană într-o sală de clasă şi nici nu-mi doresc (o să explic mai tîrziu de ce), ci acasă, în 10th Place South, ca şi la Mervin Sterne Library, pe 13th Street în Birmingham. Dintre nord-americanii pe care îi frecventez astăzi ca cititor, de unii n-auzisem deloc – Auster sau De Lillo –, iar pe alţii îi frunzărisem neglijent – Updike, Mailer, Roth.

 

 

 

The Human Stain, tradus în româneşte sub titlul Pata umană, apăruse cu doar doi ani şi jumătate înaintea aterizării mele în „magic city“ şi era cît se poate de en vogue în mediile intelectuale americane. L-am atacat prima dată în toamna-iarna lui 2003, destul de stresat între două parţiale care strigau la mine din toate homomorfismele lor, interzicîndu-mi – şi ele şi teancul de 388 de lucrări de-corectat-pînă-luni-la-prima-oră – alte lecturi decît cele de specialitate. Aveam deja o experienţă de trei-patru luni ca asistent la catedră şi începusem, ine-vitabil, să fac comparaţii între mediul academic american, cel suedez şi cel românesc. Am fost, prin urmare, încîntat să văd că Roth îşi scoate şlapii din picioare, îşi suflecă mînecile şi se aruncă, încă de la pagina şase, în torentul lumii academice, învolburat de ghiduşiile lui „political correctness“. Acolo unde un individ-mai-presus-de-orice-bănuială, onorabilul profesor de limbi clasice Coleman Silk, comite, fără să-şi dea seama, o greşeală cu caracter etic. Mirat că, după o lună şi jumătate de cursuri, într-o clasă cu doar paisprezece studenţi, doi dintre cei trecuţi pe lista decanatului întîrziau să apară, Coleman întreabă: Does anyone know these people? Do they exist or are they spooks? În măsura în care nu aţi citit romanul lui Roth, cele două întrebări vi se par, nu-i aşa, legitime, a doua denotînd chiar un ton de glumă. Există oamenii ăştia doi sau sînt nişte fantome? Pe listă da, în clasă niciodată, cu alte cuvinte.

 

Ei bine, cele două fantome se dovedesc a fi doi studenţi de culoare, care, deşi, pînă atunci, nu asistaseră nici măcar la o singură oră de clasă, aud cumva de remarca profesorului şi fac o plîngere la decanat. Motivul? Ei bine, „spook“ se dovedeşte a fi un element de argou, foarte puţin frecvent, care desemnează oamenii de culoare. Or, cei absenţi erau chiar de culoare. Prin urmare, profesorul, la capătul unei cariere în care nu o dată dovedise caracterul democratic al ideilor şi acţiunilor sale, e acuzat acum de rasism. La pagina şapte, Roth are romanul! Are tot ce-i trebuie pentru a scrie Romanul noii vînători de vrăjitoare. Pentru a scrie despre problema abuzurilor comise în ultimile decenii în numele unui fals cod moral, care acuză din răsputeri discriminările, susţinînd în practică exact… discriminarea. Una numită, însă, „pozitivă“. Ce poţi face tu, ca cititor, cînd vezi că omul a luat taurul de coarne, decît să le dai dracului de grupuri abeliene şi de teste de corelare, să-ţi sufleci (şi tu) mînecile, să-ţi torni o cană de cafea neagră şi să te pregăteşti să vezi (pînă la ziuă, preţ de 350 pagini) cum aşază un scriitor, puternic şi abil, năvodul pentru ca adepţii falselor ideologii să se prindă în el. Dar mare îţi e mirarea, cînd vezi că, după încă 10-15 pagini, Roth părăseşte subiectul şi ajunge să scrie o carte despre dragostea dintre profesor şi o femeie de serviciu mai tînără decît el cu treizeci de ani, ca şi despre efectele tîrzii ale războiului din Vietnam asupra unui soţ gelos. Ceea ce s-a mai scris. Ceea ce, cu obrăznicie spun, nu mă interesează acum. Protejat de notorietatea şi de vîrsta sa, ca şi de greutatea cuvintelor sale, mai ales, Roth ar fi putut rămîne acolo, în vîltoare, pînă limpezea apele. Şi n-a făcut-o.

 

 

Exemplul lui Roth, care ciupeşte coarda (sensibilă), apoi ajunge să cînte nu numai pe alte coarde, ba chiar pe alt instrument, prea puţin ales de el, nu e unicul. În ce măsură autocenzura a funcţionat la modul conştient, asta nu mai interesează. Fapt este că un scriitor în genere foarte curajos şi fără prea multe scrupule – între timp am citit alte patru cărţi ale sale şi m-a convins cu prisosinţă de asta – mi-a promis un roman şi a scris altul. Unul fără riscuri şi care muşcă cu ochii închişi şi din (cîteva) clişee. Iar personajul pe care cu adevărat aş fi vrut să-l văd dezvoltat, intriganta doamnă decan Delphine Roux, şi care revine în forţă în partea a patra a cărţii, „What maniac conceived it?“, nu mai poate totuşi ajunge la statutul pe care simpla… rămînere în subiect i l-ar fi rezervat. Fapt e că în literele, ca şi în filmul american de astăzi, se evită în mod vădit subiectele declarate tabu de o elită academică care şi-a adjudecat, de la 1968 încoace, rolul Marelui Inchizitor, pretinzând în acelaşi timp să fie tratată ca… Marele Salvator.

 

Vorba e cum ajung scriitorii la autocenzură, ce-i sperie pe ei în America, astăzi? O cenzură oficială, instituţionalizată, fireşte că nu există; a se vedea primul amendament la Constituţie. Da, dar există exemplul unor cărţi celebre (recent) cenzurate. Şi asta nu numai în edituri; formele de existenţă ale cenzurii sînt mult mai variate. Să îl luăm ca exemplu pe Samuel Clemens, alias Mark Twain, şi romanul său The Adventures of Huckleberry Finn, apărut cu peste 120 ani în urmă. Cartea care, conform spuselor lui Ernest Hemingway, marchează naşterea literaturii americane moderne. Ei bine, aventurile lui Huck şi ale prietenului său, sclavul negru Jim, ţin deja, nu-i aşa, de patrimoniul literaturii universale. Indiferent ce obiecţii ar fi avut, de-a lungul vremii, reprezentanţii vreunui curent ideologic, cartea n-ar putea fi nici cenzurată, nici retrasă de pe rafturi. Asta ar fi normal să credem, nu-i aşa? Hai să vedem: în 1988, toate şcolile publice din Rockford, Illinois, au şters titlul abia menţionat de pe listele de lectură obligatorie. Motivul? În roman apare termenul nigger, care astăzi este considerat jignitor. Sînt absolut de acord că, oprimată timp de peste trei secole, pînă tîrziu după 1960, populaţia de culoare americană poate avea obiecţii la folosirea acestui termen sau al oricărui alt termen cu conotaţii ofensatoare în orice lucrare documentară contemporană sau în vorbirea directă. Fac o paranteză aici: ştiam relativ puţine lucruri despre rasismul practicat cîndva în statele din sudul american pînă să vizitez sugestivul, inteligentul Civil Rights Museum din Birmingham, în primăvara lui 2002. La ieşirea de acolo, vezi cu totul altfel lucrurile, de aceea recomand această vizită – cel puţin cititorilor stabiliţi pe continentul american. Celor care, în drum spre sau dinspre Atlanta, pot face o escală în Alabama. Revenind la Huck şi Jim: a accepta că un termen e ofensator într-un discurs public contemporan e una, a cere la sfîrşitul secolului al XX-lea (!), la modul serios, înlăturarea lui Mark Twain de pe lista de lecturi, asta…

 

E cenzura pretinsă în Illinois un caz unic? Nici vorbă: în acelaşi an, 1988, cartea a mai dispărut şi de pe listele de lectură de la Berrien Springs High School din Michigan, ca şi de pe acela din Caddo, Parish, Louisiana. Mai mult, în Caddo volumele au fost retrase din biblioteci! În anul următor, în Tennessee, în Sevierville County, cartea a fost atacată pentru rasism şi pentru folosirea unui „ungrammatical dialect“. Cu alte cuvinte, replicile sclavului Jim ar fi trebuit scrise într-o engleză colocvială. Făcîndu-l, prin vorbire aleasă, neverosimil ca personaj, dar bun de role model pentru tinerii cititori de culoare din ziua de azi. În 1990, părinţii au cerut excluderea de pe listele de lectură a aceleiaşi cărţi la un liceu din Erie, Pennsylvania, ca şi în Plano, Texas. În 1994, în Taylor County, Georgia, cîţiva părinţi luminaţi au cerut şi ei excluderea lucrării din programa şcolară. Motivul? Nedenunţarea sclaviei! Asta se pretindea de la un scriitor care, trăind şi scriind cu mai bine de un secol în urmă, în timpul şi imediat după Războiul de Secesiune, chiar asta denunţase în cărţile lui. Ca dovadă că romanul în chestiune se încheie chiar cu eliberarea lui Jim din sclavie.