OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Cred că era aproape miezul nopţii, cînd, întorcîndu-ne din D.C., după ce condusesem nişte oaspeţi din Alabama înapoi la hotel, am dat drumul la radio. Spre ruşinea mea, nu ştiu şi n-am ştiut niciodată ce posturi de radio ascult. N-am favoriţi. Aş zice că era WashFM, dar n-aş băga mîna în foc. Am ales postul în timp ce aşteptam schimbarea semaforului de la Capitoliu. Ca să fiu sincer: de cele mai multe ori, cînd aştept acolo la timp de seară, imaginea de postcard deluxe a domului ca de fildeş, în lumina reflectoarelor ascunse printre rododendroni, îmi ia respiraţia. Aşa că aştept fără să mă grăbesc, fără să ciupesc cu vîrful pantofului acceleraţia, la fiecare trei secunde. Nu tremuram să mi se dea undă verde, ci eram cumva recunoscător pentru fiecare secundă în plus de aşteptare în unghiul respectiv. Bine, cam aceeaşi senzaţie o am şi la ecluze, în Stockholm sau cînd sînt în taxi, la miezul nopţii, în Piaţa Romană, să nu credeţi că… Anyway, am tras cu ochiul la copilotul meu, care, fiind ocupat(ă) cu decojirea unei portocale, n-avea cum să mă ajute la alegerea unui post de radio, şi m-am lansat singur în operaţia asta. Şi am avut noroc, din trei apăsări pe search am dat de o voce blondă, caldă, care răspundea amuzată la un radio talk host, cu timbru à la Pittiş (a trecut un an de cînd s-a dus, nu-i aşa?). Eh, şi femeia-din-noapte a povestit o vreme pînă ca eu să aud (şi) ce spune, pînă să mă satur de inflexiunile vocii ei; rîdea în receptor cînd şi cînd, răspunzînd flirtului întreţinut din studio. Am refăcut contactul cu cei doi cînd ea se lansase într-o şarjă autobiografică, drept care toţi şoferii de pe coasta de est se repeziseră probabil, pe bîjbîite, spre bordurile maşinilor pe care le conduceau ca să găsească un obiect de scris – doar, doar se alegeau cu o adresă, cu un amănunt biografic important, cu ceva. În momentul imediat următor, vraja s-a rupt. Interlocutoarea-din-noapte s-a descris pe ea însăşi ca fiind technologically challenged. Vă daţi seama ce anticlimax am trăit, auzind alăturarea aceea uscată de termeni?! Am scos dezamăgit un „Owww!“ atît de elocvent încît Nico a început să rîdă, şi pînă la ieşirea din Capitol Hill, m-a hrănit cu felii de portocală ca să-mi treacă.

 

Cum ajung oamenii să folosească o limbă de lemn? Cum ajung ei, în stare de libertate, să vorbească precum în referate nesărate şi în şedinţe politico-ideologice? Simplu: grupurile de presiune din societate au deja acea forţă, necesară şi suficientă, pentru cenzurarea limbii, cu care copiii şi tinerii vin în contact încă din şcoala primară. Nu ştiu dacă blonda mea – care, aş zice, avea cel puţin 35 de ani, iar din discursul ei se simţea că e un om educat – era sau nu conştientă că vocabularul îi e atacat de caria producătoare de sintagme politic corecte, sinonime ridicole ale unor cuvinte şi expresii comune, perfect utilizabile. Folosirea acestor sintagme-sugativă, care golesc de sensuri orice frază în care îşi fac apariţia, este rodul unei lungi manipulări, a unei frici inoculate, în decursul anilor, de sistemul educaţional. Vă aduceţi aminte de acei „părinţi şi cetăţeni ultragiaţi“ care l-au scos pe Mark Twain din biblioteci? Ei bine, cenzura ia şi alte forme, încă şi mai sinistre, afectînd sistemul nu numai local, ci şi la scară naţională. Unul dintre documentele cele mai remarcabile despre acest scandal este lucrarea The Language Police, semnată de Diane Ravitch. Autoarea este una din puţinele persoane care au avut – în calitatea de membru al National Assessment Governing Board – acces, în ultimul deceniu, la aşa-numitele bias and sensitivity reviews, pe care editorii de manuale şi realizatorii testelor naţionale le comandă înainte de a lua decizia de publicare. Aceste analize ale textului sînt, în fapt, forme mascate de cenzură, de existenţa cărora publicul, pentru a putea fi manipulat, nu este informat. Iată cîteva exemple de cenzurări/ epurări ale textelor (nu numai literare, ci şi documentare) de folosit în manuale şi teste naţionale, cum ar fi National Assessment of Educational Progress.

 

Două dintre textele pe care cenzorii (mă rog, the reviewers) le-au refuzat erau scurte descrieri ale alunelor (peanuts). Într-unul dintre texte, autorul îşi permisese să susţină că alunele sînt nutritive. Cenzorii au considerat că textul trebuie oprit, pentru că unii dintre elevii (de clasa a IV-a) care urmau să dea proba bazată pe acel text ar fi putut avea alergie la alune, şi atunci cum să descrii alunele ca pe un healthy snack? În cel de al doilea text se făcea o scurtă istorie a alunelor, cultivate mai întîi de incaşi, apoi aduse de spanioli şi portughezi în Europa, după victoriile lor asupra unor triburi de pe teritoriul Braziliei de astăzi... Mă rog. Cenzorii au considerat că pasajul este ofensator, dar nu au putut preciza dacă ofensa e adusă urmaşilor incaşilor (prea tradiţionali în ocupaţiile lor), copiilor de spanioli sau de portughezi (invadatori) sau de brazilieni (inferiori în luptă)? Fapt e că textul, considerat riscant, a fost blocat. Un alt text refuzat de comisiile de cenzori (vot 12-11) a fost acela, emoţionant şi educativ, despre un alpinist orb care a reuşit să cucerească vîrful McKinley, cel mai înalt munte din America de Nord. Unul dintre motive: regional bias; textul ar fi fost receptat mult mai uşor de copiii din zonele de munte decît de cei de la cîmpie. Fără glumă!!

 

 

Respectul faţă de clasici al cenzorilor nu e sub nici o formă mai mare decît cel faţă de textele de specialitate. Una dintre acuzaţiile cele mai grave care poate fi adusă unui text este aceea de gender bias. Cu alte cuvinte, eroare/părtinire bazată pe sexism şi stereotipie sexuală. Vi-l mai aduceţi aminte pe Esop? Cel cu vulpea şi corbul? Well, nenorocirea face că în engleză fabula se referă la Master Fox şi Mistress Crow. Şezînd pe o cracă cu o bucată de caşcaval în cioc (fabula asta ne-a cam fost ascunsă nouă, românilor, şi de comunişti; de unde caşcaval? poate doar în bluesurile lui Andrieş: Aseară la Telejurnal am văzut… caşcaval), Mistress Crow e prostită de Master Fox, flatată pentru vocea ei, şi, vanitoasă, ea deschide ciocul, scăpînd brînza la picioarele lui Master Fox. Comitetul de cenzură, binefăcătorii societăţii moderne, a opinat că fabula e cu totul deplasată, personajul feminin fiind vanitos şi prost, pe cînd cel masculin, inteligent şi perspicace. Ruşine, domnule Esop!

 

Şirul exemplelor poate continua, dar sînt convins că aţi cam înţeles cum devine chestiunea. Întrebarea firească este: cine sînt aceşti cenzori, plătiţi (şi) de edituri, dar şi din bani federali? Ei bine, doamna Ravitch – respectabil research faculty la New York University, posesoare a unui doctorat la Columbia – subliniază faptul că aceste grupuri de „experţi“, de ale căror aberaţii s-a lovit în ultimii ani, sînt rareori profesori din zonele tradiţionale academice, cum ar fi engleză sau istorie. De cele mai multe ori, ei au un background profesional în (atenţie!) „bilingual education, diversity training, English as a second language, special education, guidance…“. Această poliţie, această inchiziţie lingvistică, a cărei membri explodează cînd aud că sînt consideraţi cenzori, se alege deseori nu numai cu remuneraţia respectivă, ci şi cu subiecte (serioase; a se vedea mai sus nivelul) pentru lucrări şi conferinţe. În ultimii treizeci de ani, numărul de cîmpuri în care se poate susţine un doctorat s-a înzecit, aşa că… De lucrat, ei lucrează – cînd e vorba de cenzurarea pasajelor pentru teste şcolare naţionale – pe baza unui set de bias guidelines. Dintre subiectele de pe lista neagră amintim: „avortul“, „animalele care pot speria sau înfricoşa, cum ar fi scorpionul, şobolanul, gîndacii“, „moartea sau bolile“, „comportarea necuviincioasă sau criminală“, „teoria evoluţiei speciilor“, „date fizice ale caracterelor (cum ar fi înălţimea sau greutatea)“, „politica“, „religia“, „problemele sociale“, „şomajul“ etc. Toate acestea, dacă ar fi prezente/menţionate în teste, ar influenţa, cică, performanţele elevilor sau i-ar insulta pe unii dintre ei, pur şi simplu.