OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Văd scrisul ca pe un experiment de laborator, unul dintre cele menite să ilustreze magnetismul. Artistul numit scriitor are la dispoziţie – în locul unui magnet şi a piliturii – o infinitate de semne şi grupuri de semne pe care mintea lui le poate orienta după modele propuse de el sau de alţii. Aranjamentul final al miceliilor nu corespunde însă întotdeauna cu proiectul iniţial. Te apuci, spre exemplu, să scrii despre cenzură în film. Te ridici apoi de la masă, de căldură, să muţi acul roşu al termostatului cinci grade Fahrenheit spre stînga şi dai cu ochii de ultimul număr din Time, cel din 25 august. Te miri cum de a ajuns la tine în casă cu nouă (!) zile anticipaţie, îl deschizi şi găseşti, la „Briefing“, cea mai recentă ilustrare a cenzurii: Random House renunţă la publicarea romanului The Jewel of Medina de Sherry Jones, de frică să nu-i supere pe islamişti.

 

 

Doamna Carol Schneider, purtător de cuvînt Random House, justifică recenta, neaşteptata decizie prin „We thought it was not a good time“. Interesant, aş zice, că cel mai solid trust editorial de limbă engleză din lume – dacă aveţi ocazia să vă aflaţi la New York îi puteţi admira noua clădire de 52 de etaje pe Broadway, între 55th şi 56th Steet – ţine, mai nou, să nu strice bunele (noastre) relaţii cu militanţii islamişti care, în cazul apariţiei romanului, s-ar putea, nu-i aşa, supăra şi ar putea arde cîteva steaguri americane la Jakarta sau Teheran. Şi mai interesant este că editura îşi bazează în parte decizia pe reacţia/referatul unei associate professor de la University of Texas at Austin, care consideră lucrarea „soft-core porn“. Cît de soft sau de hard e pornografia – în care autoarea Sherry Jones a implicat, ca personaj, pe una dintre soţiile profetului Mohamed – eu nu ştiu, dar cenzori puritani au blocat, pe acelaşi motiv, cîndva, accesul americanilor pînă şi la Henry Miller, şi asta timp de mai bine de 20 de ani, de ajunsese să fie citit/citat şi la Paris, şi la Stockholm, în timp ce în port la New York erau încă „arestate“ exemplare pocket din Sexus sau din Tropice, de parcă ar fi fost punguţe cu heroină. Ceea ce ştiu însă e că profesoara texană Denise Spellberg, cenzorul, în fond, a semnat ea însăşi în International Journal of Middle East Studies articole cu titluri precum: „Writing the Unwritten Life of the Islamic Eve: Menstruation and the Demonization of Motherhood“. Prin urmare, nu se sperie ea aşa uşor şi nici nu are nevoie să se ascundă după cartonul cu fundiţă PhD à la Columbia, ca să n-o vedem roşind cînd citeşte „sacred history şturnedţ into soft-core porn“.

 

 

Fiindcă tot sîntem la capitolul Middle East, să facem un popas la Teheran, şi de acolo, promit, ajungem la filmul lui Adrian Lyne, starring Jeremy Irons. După cum în genere se cunoaşte, un imigrant american de origine rusă, de 56 de ani, Vladimir Nabokov, căruia îi cam zburau fluturii (ah, nu, omul era pasionat de entomologie, n-am zis că era dus de-acasă), publica în 1955 un roman, Lolita, care avea să producă, prin tematică, tsunamiuri polemice pînă la sfîrşitul secolului al XX-lea. Cartea a apărut mai întîi la Paris, dar primele ediţii americane au fost (şi ele) mai tîrziu bine primite şi au făcut din profesorul Nabokov o celebritate literară.

Povestea cunoscută a pasiunii bărbatului adult, Humbert Humbert, pentru „nimfeta“ de 12 ani Dolores Haze, ajunge însă, cînd şi cînd, pe mîna unor cititori originali, care o interpretează aberant. Una dintre ultimele răstălmăciri – după (şi bazată pe) cea, celebră, a lui Martin Amis, care vede în personajul H. Humbert totalitarismul, iar în Lolita vede virgina Rusie a tinereţii lui Nabokov – este cea a doamnei Azar Nafisi. Autoarea volumului Reading Lolita in Tehran, iraniană aparţinînd unei familii înstărite pe vremea ultimului şah, şi-a făcut o parte din studii în Marea Britanie şi Statele Unite, în militanţii ani ’60-’70, şi a ajuns apoi să predea literatură engleză la Teheran după revoluţia islamică. Cînd am decis să cumpăr cartea doamnei Nafisi, mai nou rezidentă a capitalei americane, argumentele pro au fost două: trimiterea la maestrul Nabokov, a cărui frază mă fascinase pînă şi în traducere suedeză, şi, fireşte, curajul protagonistelor de a înfrunta cenzura islamică şi a-citi-cu-riscul-vieţii texte majore interzise.

 

Din păcate, cenzura impusă de diferiţi ayatollahi nu e mult mai rea decît cenzura aplicată textului nabokovian, prin răstălmăcire, de autoare. Azar Nafisi a blocat accesul bietelor studente – pe care le întîlnea în locuinţa personală, în cadrul unui cerc literar clandestin – la adevărul operei lui Nabokov! Cum? Mai întîi, prin aderarea fără rezerve la năzbîtiile găsite în jurnalul Verei Nabokov despre personajul Dolores Haze. „Lolita“ e văzută de aceasta ca o „tender description of the child’s helplessness, her pathetic dependence on monstruous HH…“. Apoi, citînd ca martore ale acuzării pe Madame Bovary şi Anna Karenina, ajungînd, la modul simplist, să-l vîndă pe H.H. inocentelor (într-ale lecturii) studente, abia scăpate de văl, ca pe „Lolita’s rapist and jailer“. Comparaţia dintre Humbert şi ayatollah (!), pe care tinerele ajung să o facă, e, în aceste condiţii, doar una dintre dovezile că cenzura prin deformare şi manipulare a reuşit.

 

 

Fapt e că un regizor curajos, Stanley Kubrick, a ecranizat romanul Lolita în 1962. Ca să închidă cît de cît gura cenzorilor, Kubrick a înaintat-o în vîrstă pe Lolita – ea are în această producţie black and white, 14 ani, nu 12, ca în text. Mai mult, regizorul s-a luptat să găsească, aşa cum observa Dawn Sova în Forbidden Films, „o actriţă suficient de matură ca alegerea să nu provoace scandal, dar care să arate suficient de tînără ca să respecte datele caracterului lui Nabokov“. Producţia a fost notată cu C (condemned) de către Catholic Legion of Decency şi Kubrick a promis modificări în editarea filmului ca să nu piardă publicul catolic, mai larg pe cel creştin, religios. El s-a întîlnit apoi şi cu cei de la Production Code Administration, altă cenzură, cărora le-a promis să-i facă pe cei doi protagonişti, Humbert şi Lolita, să se căsătorească în film. Problemele cele mai mari au fost însă legate de găsirea unui distribuitor. Warner Bros, United Artists şi Columbia Pictures au refuzat. Într-un final, Seven Arts a acceptat acest rol, dar filmul a primit un R (Rated) din partea lui Motion Picture Association of America, ceea ce a redus audienţa la un public strict peste 18 ani. Asta deşi producătorii, nevoiţi, au acceptat ca toate clipurile publicitare şi posterele Lolitei să fie cenzurate/aprobate mai întîi de „legiunea“ mai sus menţionată. Astăzi, filmul lui Kubrick, cu James Mason în rolul profesorului Humbert, cu toată tematica lui legată de pedofilie, pare absolut inofensiv în comparaţie cu ceea ce se poate, din păcate, accesa pe Internet, chiar şi de către un public foarte tînăr.

 

Întrebarea este de ce noua versiune a Lolitei, ecranizarea din 1997 a lui Adrian Lyne, este astăzi, în Statele Unite, garată (şi ea) pe linie moartă. Mai ales că sexualitatea din film este mult mai puţin şocantă pentru publicul de astăzi decît a fost cea din versiunea lui Kubrick pentru publicul de acum patruzeci de ani. Ei bine, personal, cred că tensiunea la care Jeremy Irons se conectează este atît de înaltă încît povestea devine deodată serioasă, jocul dintre cele două personaje, bărbat şi femeie (foarte tînără, dar femeie), e pe picior de egalitate! Lyne a potenţat textul lui Nabokov. Pasiunea îl transformă pe Humbert dintr-un potenţial pedofil libidinos (interpretarea puerilă cea mai frecventă) într-un bărbat îndrăgostit pînă la disperare. De o nimfetă, da. Tragedia e dublă: El distruge puritatea ei, Ea distruge mitul construit (de El în jurul Ei). Filmul lui Lyne doare. E un film adevărat. Şi cenzorilor nu le plac filmele adevărate.

 

Mai mult, agenda liberală a ultimilor cincisprezece ani a avut drept cap de afiş lupta împotriva „molestării copiilor şi a pornografiei cu minori“. Cazurile reale au fost adeseori tratate la comun cu altele, în care cea mai mică suspiciune a fost ridicată la nivel de dovadă incontestabilă. În 1996, Congresul a aprobat noul Child Pornography Prevention Act, ceea ce l-a pus pe regizor în situaţia de a nu putea folosi nici măcar un body double în rolul protagonistei, fiindcă legea interzicea pînă şi imagini care „par să fie ale unor minori“, chiar dacă în realitate nu sînt. Asasinarea unei fetiţe, o beauty pagent de 6 ani, în Colorado, în acelaşi an, a incendiat atmosfera şi mai mult. Într-un articol din Chicago Tribune, jurnalistul John Blades nota: „Pare-se că realizatorii au ales un moment prost pentru a face un remake după un roman avînd ca temă pedofilia, un roman, ce-i drept, pervers de distractiv şi scris într-o notă atît de senzuală ca Lolita“.