OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am luat metroul ca s-ajung astazi in Washington D.C. Linia albastra.
Simt inca o neplacere cind trebuie sa ma sui la volan. A ramas in mine ceva din oboseala unui drum mai vechi la Philadelphia. Un drum de acum mai bine de o luna. Pe I-95, prin ploaie marunta desi calda, pe una dintre cele mai aglomerate autostrazi din lume – sase benzi de fiecare sens. Desi, daca stau bine sa ma gindesc, intre timp mi-am... inchiriat o sosea in Arizona.

Si am condus acolo cu enorma placere, fara concurenta, printre cactusi inalti de un stat de om, multi dintre ei galben infloriti in mijlocul nisipurilor, si colti de stinca curati ca niste cristale tetraedrice gigantice. Ar fi trebuit, nu-i asa, sa uit de Philadelphia si de ziua de etapa in fotbalul american cind febra unui touchdown mereu intirziat a tinut sub tensiune autostrada Washington-Philadelphia, posedata de soferi de SUV si asa agresivi in depasiri.
Ma rog, astazi am luat metroul. Si am coborit la Federal Triangle, avind apoi ca destinatie finala, dupa un tur pe jos prin fata Casei Albe, Georgetown-ul. Campusul universitar. Unde, in cafeneaua La Madeleine, mi-am propus sa va scriu despre Shakespeare la Washington. Parca acolo ramasesem, nu? Ma tenteaza, fireste, sa sar la capitolul Grand Canyon, abia m-am intors din west, bocancii inca murdari de lut rosu, camera digitala inca plina de instantanee Navajo. Dar hai sa revenim la Shakespeare, la cele trei spectacole rindul trecut mentionate si la un al patrulea, a carui premiera abia a avut loc. Trei victorii si o infringere pentru Shakespeare Theatre Company.

Sa incepem cu Richard al III-lea. A carui premiera am ratat-o in primavara si pentru care am acceptat ideea unui bilet in picioare la ultima reprezentatie. Toata situatia m-a dus cu gindul la Cluj si la zecile de spectacole vazute cindva acolo, asa studenteste, pe vremea ultimei stagiuni a Silviei Ghelan, pe vremea primei stagiuni a lui Bodochi. La un tren cu lapte care, à la Ten Williams, refuza sa mai opreasca. Trenul. Laptele insa, pe vremea aceea disparut din magazine, disparuse si din titlul montarii. Revenind insa la Richard-ul lui Michael Kahn – acest Richard, mai mult decit oricare altul, e nu numai un simplu simbol al raului, ci Raul insusi, Raul absolut!!! „Dezgustator, dar fascinant“, asta sintem obisnuiti sa auzim despre ducele de Gloucester, adevarat? Ei bine, aici e mult mai mult decit atit; repulsia si groaza cresc in spectator la modul exponential, scena ajunge sa miroasa a pucioasa. Asa incit rezolvarea lui Shakespeare, care isi omoara personajul in spatele usilor inchise, in off, nu tine. Si Kahn simte asta. Victoria finala asupra acestui Richard are o semnificatie mai inalta decit victoria lui Henric, conte de Richmond, care, in text, se petrece in afara scenei. Va aduceti aminte: trimbite, Richard si Richmond ies luptind, apoi apare Stanley ducind coroana „ciinelui sangeros“ pe care il anunta mort. Kahn stie ca un public pe care l-a convins de existenta unei forte malefice de o asemenea anvergura nu-l va crede daca il lasa pe Richard sa moara printre masinistii si costumierele teatrului, ascuns de privirea, disperata in fond, a spectatorilor. Si rezolva, simplu, in felul urmator: inclinat sa foloseasca scena pe inaltime (!) in tablourile, multe, unde Richard si altii, pentru el, trag cu urechea ca sa-si alimenteze intrigile, regizorul o foloseste la fel si in tabloul final, in care tiranul e pur si simplu rastignit acolo, in vazul nostru.

E legat cu patru odgoane si ridicat deasupra unei scene care mai fumega inca de uneltirile lui diavolesti. Si, ca un diavol, se mai zbate inca in timp ce Richmond isi rosteste monologul din urma, atentia vizuala a spectatorului fiind captata de miscarile de paianjen-prins-in-pinza-de-paianjen ale monstrului uman, iar cea auditiva de pacea din mesajul monologului mai sus mentionat. Richard-ul de la Washington e mai mult decit modern, tematic, fiind un eseu scenic pe tema ascensiunii grotesti si a finalului tragic al unui nebun-de-putere.
Daca in Richard al III-lea Shakespeare e dispus sa ascunda privirii directe multe din scenele violente, in Titus Andronicus, una dintre piesele lui de inceput, asistam, fara nici o exagerare, la o baie de singe. E posibil ca multi dintre dumneavoastra, chiar impatimiti de arta shakespeariana, sa nu fi avut ocazia unei vizionari a acestei piese. Din cauza violentelor – aici atit de generos semanate, cu membre amputate si capete de copii servite in placinte, la masa, incit, prin comparatie, un scenariu al lui Tarantino pare o nunta in poiana cu zorele – piesa este in ziua de azi rar montata, iar in trecut cu atit mai mult nu a fost agreata. Avem foarte putine dovezi, de exemplu, ale unor reprezentatii cu Titus in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea. Multi critici, nerecunoscindu-l pe William Shakespeare in rezolvarile dramatice pline de brutalitate ale autorului, au pus nu o data la indoiala paternitatea acestei opere.

Fapt este ca, lumea de astazi neducind lipsa de zone de conflict si drame universale cu rezolvari singeroase, adevarate maceluri prelungite, realitatea eclipseaza desfasurarea scenica din Titus. Spectatorul este, la modul subtil, impins sa faca aceasta comparatie. Regizoarea australiana Gale Edwards, care a mai lucrat texte elisabetane atit la Shakespeare Theatre Company in D.C., cit si la Royal Shakespeare Company in Marea Britanie, abia asteapta sa te declari oripilat de barbarismele romanilor si gotilor lui Shakespeare, ca sa te trimita la ziarul de dimineata, unde cum-necum vei da de casualties si fatalities si wounded si de still unidentified bodies. Asa ca rabzi fara sa icnesti si recunosti inteligenta si puterea de sugestie a montarii.
Ultima premiera a fostei stagiuni, tirziu in vara, un Hamlet subtil al lui Kahn, unde acesta dovedeste inca o data ca e lipsit de complexe in fata textelor bardului. Hamlet e aici un tinar inteligent, progresist, usor extravagant, un intelectual sarcastic, care, inainte de a se razbuna, studiaza celelalte personaje unul cite unul, incercind sa gaseasca calea morala de a rezolva situatia.

Le scoate mastile provocindu-le, fara scrupule, crize grave de constiinta. Iar cind i se pling, nu le usureaza chinurile sub nici o forma. ii lasa sa alunece. E uman si sufera la auzul stirii mortii Ofeliei, dar se poate citi pe el ca, Ofelia avind sansa sa se salveze, drama ei devine brusc nesemnificativa; cea a celor ce, ramasi in urma ei, o pling, e mai mare. Printul danez e departe de a fi depresiv aici. Nici „negrul strai“ si nici „masca tristetii“ nu-i sint definitorii. Dezechilibrul din sufletul lui exista, simbolul sau fizic fiind un tremur bolnav, ingrijorator, care il apuca din cind in cind pe Hamlet. Jeffrey Carlson e, cu siguranta, un interpret ideal al unui asemenea Hamlet, lucid, moral, contemporan in gesturi si nu numai – el intra in scena purtind in spate un rucsac, ca un student abia intors de la Wittenberg de stirea unei tragedii familiale. Carlson (care are mult din Calin Nemes) imprumuta in acelasi timp personajului sau ceva din volatilitatea lui Miskin, dar si din dezinvoltura unui beatnic adunat de pe drumuri dintr-un roman de Kerouak. Scenele cu usor iz incestuos dintre Hamlet si Gertrude sint la un nivel greu de atins in viitoare montari.

in fine, dupa trei succese, trupa de la Shakespeare Company isi putea permite, la o adica, si un semiesec, nu-i asa? Fireste, insa, nimeni n-a gindit asa cind s-a anuntat ca onoarea de a monta imblinzirea scorpiei a revenit tinerei regizoare Rebecca Bayla Taichman. Dupa multi, regizoarea care lucrase cu Tony Shalhoub si Patricia Heaton off-Broadway, ar fi trebuit sa fie un atu in vederea unei montari cu o comedie. Ceea ce ea reuseste insa sa faca este, cazind prada unui liberalo-feminism ridicol, sa distruga un text spumos si intotdeauna ofertant. Katherina, ratacita in text, isi joaca drama (care drama?) ca o Antigona de (aproape) nimeni si nimic provocata, producind o sterilizare a peisajului. Relatia Katherina-Petruchio e data peste cap si textul refuza sa ofere suport ideilor de un activism induiosator ale regizoarei. Monologul de final suna atit de sec, incit credibilitatea scade la zero. O piesa despre chinurile dragostei si naravurile tineretii ajunge sa provoace depresii, daca montarea e luata prea in serios, pina si celor indragostiti de Sarah Kane.
Fapt este ca, in mai putin de sase luni, numai in sala de pe 7-th Street a lui Shakespeare Theatre Company, iubitorii de teatru din Washington au avut ocazia sa vada patru montari cu patru texte shakespeariene atit de diferite intre ele. Ar fi trebuit, nu-i asa, sa uit de Philadelphia si de ziua de etapa din fotbalul american cind febra unui touchdown mereu intirziat tinuse sub tensiune autostrada, posedata si asa de soferi de SUV agresivi in depasiri.