OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

– I can’t direct a picture! I’m blind!!
– So? Have you seen some of the pictures out there?
Woody Allen – Hollywood Ending

Eram cu Alfred la San Remo si imi pusesem in cap sa va scriu despre el si testamentul lui. A treia varianta. Cea in care da atit rudelor si majordomilor, cit si fostei florarese din Viena, Sofie, lovitura de gratie. Varianta semnata la clubul suedo-norvegian de pe Rue de Rivoli. Bausem un pahar de apa rece ca sa ma linistesc dupa hohotul ce-mi fusese stirnit de vestea forfait-ului, venita de la Londra. Hohot, nu asa – de era sa-mi sara din gura shrimp-ul din Szechuan-ul de care abia ma apucasem. Va imaginati circeii produsi, la Stockholm, de gindul ca premiul anuntat in octombrie s-ar putea decerna in decembrie postum?! Ma rog. Ma linistisem, cum spuneam, cu un pahar de apa de la robinet – de cind Pepsi a recunoscut oficial ca frumos imbuteliata Aquafina e tap water nici ca mai folosesc alta sursa – si eram gata sa pun pe hirtie fraza din testament care interzice practic decernarea premiului unei persoane care nu a activat „in ultimul an“ – „under det förlupne aret“ – in interesul (pentru folosul) umanitatii. In domeniul fizicii, chimiei, literaturii...

Eh, si atunci a venit invitatia: hai sa vedem Lions for Lambs, n-ai zis ca vrei sa-l vezi? Ba am zis. Si, de aceea, patruzeci de minute mai tirziu paseam deja in salonul doi al multiplexului din Georgetown. Sa-i vad pe Bobby, pe Tom si, mai ales, pe Meryl. In trimbitatul debut al cuplului Cruise-Wagner in postura de lideri ai United Artists. Desi fusesem prevenit ca! La care ripostasem cu: doamna Streep a salvat ea anul trecut pina si The Devil Wears Prada, asa ca ce s-ar putea intimpla? In naivitatea mea credeam ca Meryl Streep poate salva de la pieire (pina si) o nazbitie politico-ideologica precum aceea semnata, acum in calitate de regizor, de Robert Redford. M-am asezat cuminte intr-unul din fotolii – la discretie fotoliile – alaturi de ceilalti zece, cincisprezece cinefili. Cu gindul, inca, la Alfred Nobel. Nu neaparat la cele cinci premii de el instituite, ci la discrepanta dintre felul in care l-a vazut Victor Hugo, care-l admira, ca pe „cel mai bogat vagabond al Europei“ si cel in care se chinuie sa-l vada compatriotii lui de azi – un social-democrat de secol XIX.

Sigur, cindva se declarase Alfred, mai in gluma, mai in serios, social-democrat. Un om care si-a petrecut mare parte a copilariei in frig si saracie si care si-a vazut fratii vinzind chibrituri la capatul podului, ca in Andersen, ca sa contribuie la veniturile gospodariei, nu uita asta usor. Dar, in momentul in care aruncase replica cu social-democratia, Alfred era unul dintre cei mai bogati europeni, cu control asupra a aproape o suta (!) de companii, raspindite pe intreg pamintul! Social-democrat... Dovada ca, pentru el, valoarea, si nu constiinta de clasa conta e ultima fraza a paragrafului despre premii din testament, unde foarte clar e stipulat sa fie preferat si recompensat „cel mai merituos candidat“. Iar definitia pe care si-o da lui insusi, intr-o alta imprejurare, nu suna nici ea ca un portret al unei persoane angajate social: „sint un mizantrop, desi plin de bunavointa, sint un tip complet intr-o ureche si un super-idealist care digera filozofia mai bine ca mincarea“.

Si, cu gindul la Alfred si la nedreptatea care, an de an, pe 10 decembrie i se face, nici n-am realizat ca pe ecranul din fata mea cineva – fiu-meu, mi-am zis in prima fractiune de secunda – se juca de-a bombardierele pe Nintendo si tocmai facea sa explodeze cerul. Dar nu era fiu-meu, care are teze zilele astea, ci Robert Redford, care mutase Afganistanul in Simi Valley, California de Sud si – folosind toate efectele de tip Star Wars posibile – se apucase sa atace de la sol bombardiere americane si sa paraseasca soldati americani in teritoriul inamic. Cele trei studente de pe rindul din spate amutisera, iar tipului din dreapta ii statuse pop-cornul in git la ultima lovitura de bazuca.
Toate gindurile, va imaginati, mi-au fugit de la bietul Alfred, pe patul de moarte la San Remo, de la Doris Lessing care nu numai ca nu a miscat, sprijinit sau bucurat umanitatea cu nici una dintre scrierile sale din ultimul an, dar nici macar cu vreuna din cele date tiparului in ultimii 15 ani, saraca. Timp de un sfert de ora m-am lasat pacalit de Meryl. Femeia e, cumva, fara greseala si in Lions for Lambs, desi partitura ei e abracadabranta. Sa ne intelegem, indiferent cine e la putere in Casa Alba sau cine are majoritatea de voturi in Capitol Hill, presa americana este la modul covirsitor liberala.

In ultimii doi ani atacurile directe la adresa politicii Bush in Irak, spre exemplu, au fost in toate mediile atit de dese incit au ajuns sa se suprapuna, ca un pleonasm fara sfirsit. Si vii tu, mon cher, si construiesti un personaj – vorba vine, e atit de fara trecut, prezent si viitor, atit de fara carne, incit nimeni in afara de scenaristul Matthew Carnahan nu l-ar numi personaj – care, ca ziarist profesionist, are probleme de constiinta pentru ca a facut cindva, indirect, jocul puterii? Sa fiu iertat, dar teza e o obraznicie.
O accept, insa. Zimbind. Fetele din spate se linistesc si ele – desi in rolul unui senator atins de demagogie, Cruise e plin de farmec. Vreau cu tot dinadinsul sa intru in film. Si totusi cineva, ceva nu ma lasa. Acelasi cineva care, minind Sinn Valley, ma facuse sa parasesc firul gindului pe care plecasem de la San Remo la Stockholm, hotarit sa deconspir demagogia si lasitatea unei Academii din care Aspenström, Gyllensten si Ekman plecasera in 1989, in semn de protest pentru refuzul acesteia, al celorlalti 15 membri, de a lua pozitie in cazul Rushdie.

Aceasta e Academia plina de principii care se joaca (de fapt) anual cu banii repartizati de Fundatia Nobel Premiului pentru literatura.
Cineva-ul pentru care sacrificasem pentru moment lupta, mentala, cu demagogii era, si el, un demagog. Un actor de renume, cu citeva filme bune si in spatele aparatului, in postura de regizor, dar care, din disperarea de a-l ataca pe Bush (si) in saloanele de cinema, isi sacrificase la modul penibil prestigiul. Ceva-ul care ma oprea sa intru in filmul lui, sa fiu parte din el, erau, pe linga scenariul fantasmagoric, cadrele inguste, turtite, inghesuite. Sute de prim-planuri si gros-planuri fara rost, ca un sir nesfirsit de semne de exclamare, puse de un copil de trei ani, scapat in fata unei tastaturi.
Pricepem, stimabile, nu-ti place nici presedintele, nici pe Condoleezza n-o agreezi, i-ai pus, ca un student la film in anul intii, „sa se fotografieze“ cu senatorul-personaj si ai atirnat portretele pe peretii biroului senatorial, rugind-o pe biata Meryl sa se zgiiasca la pozele astea. Ca sa faci evidentul si-mai-evident. Dry! Dry! Dry!

Iesind din salon si urcind spre M Street, a inceput sa ninga. Prima ninsoare a lui 2007. Si cumva rateul lui Redford si rateurile (aproape anuale) ale Academiei Suedeze, care, pe rind si impreuna, ma dominasera in ultimele ore, s-au pierdut in veselia cartierului studentesc, a puburilor si librariilor, s-au pierdut acoperite treptat de pasii batuti la intrarea in restaurantele strajuite de torte abia aprinse.
Toata atmosfera avea, dintr-odata, ceva din seara rece, dar festiva din a doua saptamina de decembrie cind, la mii de kilometri departare de Georgetown, D.C., un oras scandinav, Stockholmul, se pregateste (si el) de petrecere: gala Nobel! In Bla, Hallen citeva zeci de floristi, peste o suta de chelneri si bucatari, un maestru de ceremonii, 1.300 de invitati din toata lumea, un rege, o regina, doua printese, un print si o multime de personalitati. Printre care si citiva proaspat laureati. Un basm de secol XXI.

Washington, D.C., decembrie 2007