37 de numere pe disc. Care se
învîrteşte cuminte sub mîna vietnamezei de New
Jersey. Fata ridică bila în aer între degetele ei osoase
şi, pentru cîteva secunde, întreaga atenţie a celor
şase jucători de ruletă şi a celor cîţiva chibiţi e
focalizată de unghiile ei vopsite în galben. Şeful de sală,
masiv, care a trimis cîteva clipe mai devreme un security guard
să mă sfătuiască să nu mai fac nici o fotografie – sîntem
într-un cazino, se poate?! – zîmbeşte satisfăcut:
croupiera prestează, nu glumă. Nomumets! strigă ea, şi grasul
transpirat, care soarbe dintr-o votcă dublă sau o apă servită cu
parcimonie, nu poţi să ştii, îşi opreşte la jumătate
gestul de a adăuga jetoane verzi pe masă, la limita dintre numerele
4 şi 5. Trei secunde după Nomumets! bila e aruncată brusc, în
sens invers rotirii discului. Cei doi tineri din Ohio (pe T-shirturi
scrie ceva cu Cleveland 4 ever), care abia cîştigaseră o
grămadă de jetoane pe un corner şi care acum au ales un street, se
strîng unul în altul. Iar eu pariez (în gînd),
a cincea oară, pe negru/roşu. Pînă acum, mi-au intrat toate.
Aşa cum mi-a intrat, acum zece zile, şi bomba electorală a
republicanilor.
O leading lady
Dacă cineva mi-ar fi cerut să fixez,
ca un bookmaker, cotele de pariu pentru nominalizările (printre cei
37 de candidaţi sau cîţi vor fi fost) la preşedinţia
americană, acum zece luni de zile, nici Obama, nici McCain nu s-ar
fi ridicat peste 1:20. În faţa lor s-ar fi situat Hillary şi
Giuliani, în primul rînd, apoi Edwards şi Romney, mă
rog, pînă şi eternul Ralph Nader ar fi avut o cotă mai bună.
Cumva însă, culmea, am anticipat acum apariţia unei candidate
(!) pe ticket-ul republican. Chinuit de un attention deficit disorder
pînă mai săptămîna trecută, veteranul John McCain
şi-a ascultat orbeşte consilierii de campanie, preferînd
reuşita tactică de moment uneia strategice pe termen lung. Lovitura
de teatru a alegerii unei frumoase guvernatoare de Alaska (stat
„greu“, la paritate cu… Dakota de Nord – 700.000 de
locuitori, fiecare – atît!) în calitate de running mate
a reuşit, ca ştire, să eclipseze în parte grandoarea serii
democrate de pe Invesco Field. Risipa de energie de la Denver şi
starea de extaz, mai mult sau mai puţin autentică, în care
peste 82.000 de democraţi l-au nominalizat pe Barack, un candidat de
culoare, pentru Casa Albă, a fost contrabalansată de ştirea că
dreapta americană a făcut o alegere la fel de… istorică. Prima
femeie republicană în careul de aşi, pentru care se va vota
în noiembrie.
Sarah Palin şi John McCain sînt
însă, unul pentru altul, la fel de străini pe cît sînt
Penelope Cruz şi Ben Kingsley în recentul Elegy. L-aţi văzut?
Că s-au întîlnit oficial numai o dată e una, dar cei
care au scris scenariul (pe cel politic, nu pe cel după Philip Roth)
n-au reuşit să convingă cu el şi „actorii“. Doamna Palin e o
leading lady; pe lîngă ea, John părea acolo sus, pe scenă,
un fel de relative of a relative of a friend. Stingherit, timorat, ca
un văr de sorginte rurală, care se vede peste noapte rugat să
conducă la balul absolvenţilor, într-o metropolă, o fostă
beauty queen. Ceea ce Sarah Palin, după cum ştiţi deja, chiar
este.
Un optimism dubios…
Vietnameza a schimbat cîteva
jetoane pe fise valorice, ruleta e lăsată să se învîrtească
în gol cam un minut la Caesar Palace. Jocurile se fac din nou.
Alte bliţuri, alt guard, altă interdicţie, apoi fîntîna
arteziană care porneşte brusc, după o pauză mai îndelungată,
speriind pe toată lumea. Rîsete crispate ale celor care pierd,
rîsete bogate, demonstrative ale Casei, nechezături
nejustificate ale unei roşcate în maieu şi şlapi. Pe care,
un sfert de oră mai tîrziu, o văd escortată spre ieşire, cu
gesturi ferme, de un oficial iritat. Nomumets!
Am pariat din nou în gînd:
negru. N-are ea cum să-mi interzică mie pariurile. Am 5:0, mergem
pe şase. Miza minimă la masă e $15 aici, în Caesar Palace,
şi $10 mai jos, la Tropicana. Mă sîcîie ceva în
ecuaţiile experţilor, care au şi văzut-o pe Miss Palin cărînd
voturi în tabăra lui McCain. Cred că o supraevaluează, deşi,
cumva, analizele lor ar trebui să aibă şi darul de a o ofensa –
nu cred că miss Palin e o populistă, deşi... În primul rînd,
nouă experţi din zece o văd reorganizînd tabăra
feministelor debusolate de înfrîngerea pe ultima linie
dreaptă a lui Hillary. Or eu, în profunda mea naivitate, nu
cred deloc că femeile din middle class, care chinuiesc bigudiurile
de trei ori pe an, înainte de nunţi şi botezuri, or să se
identifice cu Sarah Palin, care, dacă ar dori, cred că ar putea
semna, mîine dimineaţă, contracte de advertising la rame de
ochelari şi cu Dolce & Gabanna, şi cu Donna Karann. Femeia are
stil! Eu nu cred nici că Sarah Palin o să-i poată fura lui Barack
mai mult de un sfert din voturile femeilor de culoare – nici atît.
Nu cred, Toma, ce să mai, nici că această mamă-de-cinci-copii o
să înduplece mamele mexicane cu (ai lor) cinci copii – doi
stabiliţi legal, doi ilegal şi unul abia trimis înapoi peste
graniţă de autorităţile din Arizona (lui McCain) – Texas, New
Mexico, California – să voteze pentru ea şi John. Nu-mi vine mie
să cred că problemele acestor doamne au ceva din problemele acelei
doamne. Aşa cum prea puţine din feministele pur-sînge care
demonstrau la Denver pentru relansarea în cursă a lui Hillary
– şi cereau, săptămîna trecută (te apuca mila), o
reconsiderare a voturilor, cu pancarde în mîini şi
cearcăne grave sub ochi obosiţi – se vor lăsa prinse în
jocul unei guvernatoare care, în puţinele intervenţii
televizate din ultimii doi ani, servite în ultimile două zile,
n-a folosit măcar un slogan sau un truism, nix. Deşi oamenii se mai
schimbă.
…şi un pesimism de acelaşi fel
Ce sînt gata să cred, în
schimb, e că femeile din familii conservatoare nu mai au acum nici o
îndoială că vor oferi un vot republicanilor şi în
2008, aşa cum şi bunicile lor au făcut-o, votînd cu Hoover,
iar mamele lor, cu Eisenhower şi Nixon. Prezenţa doamnei Palin
poate deci să fixeze nişte voturi ale electoratului feminin (nu
foarte multe) care pluteau într-un aer al indeciziei… de
dreapta. Ce mai cred e că cei care s-au repezit s-o declare total
nepotrivită pentru o atît de importantă funcţie în
executiv ca cea de vicepreşedinte uită că, din cei patru
politicieni rămaşi în joc, doi contra doi, ca două perechi
de bridge, Sarah Palin, născută Heath e singura care ocupă, în
acest moment, o poziţie de lider… executiv. Fie şi în
Alaska, dar toţi ceilalţi trei fiind senatori, ei sînt prin
urmare membri ai legislativului, atît. Se mai uită şi faptul
că lipsa experienţei ei în politică externă (evidentă) nu
va putea fi atacată de democraţi, din jenă faţă de lipsa de
experienţă a lui Barack. Interesant e că Palin, deşi cu o
atitudine declarat anti-gay, pro-arme şi pro-life, va da bine în
zonele muncitoreşti, în aşa-zisele blue-collar areas, fiindcă
soţul ei e (un fost) oţelar şi sindicalist, iar familia lor, în
sine, e cea mai apropiată tipologic de familiile muncitoreşti. Nu
ea ca persoană, repet, ci mediul căruia ea, şi mai ales The First
Dude – are umor miss Palin, aşa îi spune, cică, soţului
ei, The First Dude al statului Alaska – pot uşor pretinde că îi
aparţin. Or, bătălia pentru Ohio, Pennsylvannia şi Michigan se dă
exact în pătura respectivă. Asta poate balansa efectul Biden,
pe care Barack conta – acest tovarăş Biden care, nu-i aşa,
continuă să meargă şi în ziua de azi cu trenul din D.C.
acasă, în Delaware, în fiecare seară, obosit, chinuit
de problemele noastre ale tuturor – să-l iubim şi să-l
respectăm.
O singură problemă ar exista cînd
e vorba de cuplul McCain-Palin. Senatorul de Arizona a împlinit
72 ani chiar în ziua în care a făcut anunţul alegerii
de running mate. Nu fac parte dintre cei care îl ridiculizează
din pricina vîrstei, consider asta o idioţenie, iar respectul
pentru un ofiţer care a supravieţuit cinci ani într-un lagăr
asiatic de prizonieri e imediat. Dacă ar fi ales pe 4 noiembrie,
John McCain ar deveni însă cel mai în vîrstă
preşedinte al Statelor Unite la început de mandat. Existenţa
unui vicepreşedinte gata să preia hăţurile din mers la nevoie e
obligatorie. Dar Sarah Palin a devenit mamă pentru a cincea oară,
cu mai puţin de jumătate de an în urmă. Well, dacă peste
încă un an… Las pe alţii să continue ecuaţia, altfel m-aş
simţi ca un idiot de patron care nu angajează femei de frică să
nu plătească concedii de maternitate.
Am părăsit sala de ruletă acum zece
minute. Sînt în faţa unui slot machine cu cinci
tambururi. În jurul meu, cîteva sute (!) de astfel de
maşini. Atlantic City, ce vreţi? Înainte să mă aşez, am
întrebat o pensionară de la o maşină de alături: „Cum
ştiu care sînt combinaţiile cîştigătoare?“. Pe
vremuri, era simplu – trei cireşe, trei lămîi, în
bowling la Olimp –, dar aici, cinci tambururi, nici o indicaţie.
Ştiţi ce mi-a răspuns: tu joacă, îţi spune maşina cînd
ai cîştigat, nu trebuie să socoteşti tu nimic. Şi, trei
minute mai tîrziu, maşina mea a început să zbîrnîie.
Prin urmare: Nomumets! Sorry: No more bets!
Labor Day 2008
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters