OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În martie 1933, FDR i-a atacat direct pe bancheri, numindu-i, în discursul inaugural, încăpăţînaţi şi incompetenţi. În ianuarie 2009, Obama a aşteptat calm, în Casa Albă, mai bine de o săptămînă, pînă să ridice tonul şi să declare baronii Wall Street-ului neruşinaţi. La o distanţă de trei sferturi de secol, amîndoi au depus jurămîntul către naţiune în plină criză economică. Amîndoi au avut însă, numeric, legislativul de partea lor; la sosire, democraţii dominînd ambele camere. Acum, ca şi atunci, Statele Unite – ca şi întreaga planetă, de altfel – îşi aşteaptă, economic, salvarea printr-un… New Deal.

 

 

„Are you prepared to take the oath, Senator?“ – a întrebat solemn, dar cu lecţiile nefăcute, preşedintele Curţii Supreme, onorabilul John Roberts. La care, dacă ar fi bănuit ce urmează, Obama, băiat şcolit şi cu umor, ar fi putut replica: „I’m fine. What about you, Chief Justice Roberts?“. Eu aş fi pregătit, adică, întrebarea este dacă domnul judecător e şi el la fel de pregătit. Ştie cel mai înalt magistrat al Statelor Unite cele vreo 35 de cuvinte ale jurămîntului, în ordinea lor corectă? Nu prea, dar la o adică poate improviza. Şi asta chiar şi în faţa a două milioane de oameni strînşi pe cîmpia numită Mall, din faţa Capitoliului şi pînă la Washington Monument.

 

…20 ianuarie. Frig îngrozitor. Exteriorul termometrului brumat. Alcoolul roşu din el, oricum, mult sub temperatura de îngheţ de 32oF. Prefer să văd inaugurarea în faţa unui ecran de televizor şi abia apoi să iau metroul ca să ajung la paradă, în Downtown DC. Găsesc cu greu un loc liber în parcarea staţiei, unde, de obicei, e aproape pustiu. Mă urc în metrou şi verific traseul, deşi îl ştiu practic pe de rost. Mă hotărăsc să cobor într-una dintre staţiile de pe deal, în spatele Capitoliului; din unghiul ăla mi-ar ieşi nişte poze bune, nişte planuri generale. Staţia din centru, de la Smithsonian, este oricum închisă, pe motive de securitate. Fixez rezoluţia camerei, aşa încît să pot trage 84 de instantanee digitale. Cobor la Eastern Market. La porţile de intrare în staţie – peste 1.000 de oameni, cei mai mulţi dintre ei de culoare, lăsaţi să coboare la trenuri în grupuri nu mai mari de cîte 50-100. Sînt îngheţaţi, dar fericiţi şi foarte gălăgioşi. Au stat la -10oC, încă de la cinci dimineaţa, ca să fie lăsaţi în zona galbenă sau cea violet, sau cea verde, la Mall, pentru inaugurare. Apoi au aşteptat o oră, două, cinci. La un moment dat, le-a cîntat Aretha. Purtînd o pălărie caraghioasă de care mulţi au făcut haz, iar cîţiva stand-up comedians şi-au improvizat material cît să încălzească ulterior o sală – la unul dintre cele peste douăzeci de baluri anunţate pentru aceeaşi seară la Washington. După Aretha Franklin le-a vorbit şi un pastor. Le-a dat tuturor, ca şi viitorului preşedinte, binecuvîntarea. Care pe alocuri a sunat, însă, în dezacord cu nivelul intelectual al absolvenţilor de Harvard şi Yale de pe podium. Cum adică?… Un viitor unde „yellow should be mellow“ şi „brown would stick around“? Fiindcă asta îşi dorea el, pastorul Lowery.

 

Cîteva maşini de pompieri, multe străzi blocate, foarte mulţi oameni de ordine în veste fosforescente. Dau bine în poză. Restaurantele pe lîngă care trec sînt arhipline. Oameni cu pături în spate venind dinspre Mall. 84, 83, 82,… 75,… 72, trag instantaneu după instantaneu, poză după poză. Cîţiva tineri bîndu-şi ceaiul fierbinte din pahare aburinde şi agitînd steguleţe. Trei blonzi serioşi, îmbrăcaţi sumar, veniţi probabil din Minnesota – sau, de ce nu, de la Stockholm? –, cu rucsaci în spate. Familii cu copii mici purtaţi pe umăr sau în hamuri, pe piept. Cei care nu se îndreaptă spre staţia de metrou din care eu abia am ieşit se scurg spre Biblioteca Congresului. Din faţa clădirii Jefferson mă apuc să fac poze celor care, la rîndul lor, cu transfocatoare, fac poze gărzii din spatele Capitoliului, care îl aşteaptă pe preşedinte. Fotografii amatori sînt căţăraţi pînă şi pe statui. Zoomul camerei mele nu bate pînă la Capitoliu, dar chiar dacă ar bate, tot mulţimea mi s-ar părea mai interesantă, ca subiect colectiv. Două autocare din care coboară o fanfară militară. Instrumentele aurii strălucesc cum trebuie în cadre. În spatele lor, ca fundal, casele multicolore de pe Capitoll Hill. Un pictor amator a expus un original şi vinde cópii ale acestuia, postere 80x50, dintr-o geantă: un grup de călăreţi răscolind sub copitele cailor un deşert. Dacă te uiţi mai atent realizezi că Obama şi Michelle sînt doi dintre călăreţii din faţă.

 

 

Frigul a omorît bateriile şi camerei nu-i place că o păcălesc prin închideri şi deschideri repetate. Mai am memorie pentru vreo cinci poze. Mai fac două cu puhoiul de lume răsfirîndu-se într-o intersecţie şi, după ce mă depărtez, încă una cu o stradă aproape pustie acum, plină de ziare, pliante şi hărţi pe care le bate vîntul rece care se înteţeşte. Deodată însă, de pe ecran, se strîmbă la mine tot felul de „settings“. De care scap apăsînd disperat pe mai multe butoane, cuprins de un straniu presentiment. Dau imediat să verific cum arată ultimele fotografii, dar în memoria aparatului meu… nu există asemenea fotografii. Nu mai există nici o fotografie. Am, cică, spaţiu pentru (încă) 84 de poze.

 

 

…douăsprezece zile de la inaugurare. Insignele cu chipul noului preşedinte s-au ieftinit, calendarele şi T-shirt-urile roş-albastre sînt la jumătate de preţ. La Barnes&Noble, în librărie, se mai găsesc încă ediţiile speciale din Time cu omul anului 2008 – Barack Obama, ba chiar şi standurile cu cărţi semnate de el sau dedicate lui. Cumpărătorii aşteaptă însă, în mod evident, momentul cînd bulinele colorate, cele care anunţă reduceri de preţuri, vor fi lipite pe exemplarele omagiale. Aşa cum mulţi aşteaptă să vadă cum va reuşi să îşi ţină alesul lor promisiunile. Iar unii, din păcate, aşteaptă deja (!) momentul în care să poată arunca acel „I told you so!“, acel triumfător „Ţi-am spus eu!“, care să amendeze primele ezitări ale noului cabinet.

 

Mi-am trecut în blocnotes cîteva dintre mutările-cheie din deschiderea noii partide politice, precum şi unele evenimente economice. Însemnări disparate. În dreptul unora am adăugat ulterior cîte un semn de întrebare, pe altele le-am tăiat cu o linie subţire, le-am bifat sau completat, încercînd să ordonez lucruri încă de neordonat: 4 luni de pace la Guantanamo Bay, procesele şi audierile se amînă; s-a ţinut de cuvînt. De ce l-a păstrat pe Gates la Defense?! Cine e noul ministru al Educaţiei? Arne Duncan. Arne sună a scandinav, o fi din Minnesota. Nu, e fostul coordonator al şcolilor de stat din Chicago. A trecut fără prelungiri de audierea de la Senat. Unul din şapte. El şi Napolitano, confirmaţi fără probleme. Cum adică îi place (în continuare) programul „No child left behind“? 50% dintre elevii de liceu din oraşele mari părăsesc şcoala înainte de absolvire! Păi nu sînt „left behind“ ăştia? Nu sînt ei lăsaţi în urmă de sistem? A. Duncan: 44 de ani – Harvard – Chicago – baschet. Parcă ar fi o copie a preşedintelui. Ce porcărie cu noul şef al Trezoreriei! Cum, domnule, ai uitat să plăteşti impozitul vreo patru ani şi ajungi să te pună să îi conduci tu pe cei de la impozite, de la IRS, care abia ţi-au bătut obrazul? Obama şi-a trecut pachetul de criză prin Cameră! Da, dar nici un singur republican din Camera Reprezentanţilor n-a votat cu el. Nici unul!!! Ce „Deal“ e ăsta? Noi dezvăluiri: Wall Street-ul şi-a dat anul trecut bonusuri de 20 de miliarde. În 2008! De verificat cifra, pare incredibil. Mai puţin surprinzător, deşi mai alarmant: 500.000 de oameni şi-au pierdut în SUA serviciul, numai în decembrie. Circuit City în faliment – peste 570 de magazine gigantice de electronice urmează a fi închise.

 

Statele Unite se află, în mod evident, într-un moment de derută. Deşi criza economică nu a ajuns astăzi, în februarie 2009, într-un stadiu grav şi, cu puţin noroc, nu va ajunge niciodată la cel din 1933, ea scoate la iveală, cred, şi asta nu e rău, hibe de sistem social şi probleme de morală. Partizanatul republicanilor împins pînă la extrem – care, nu ştiu cum, dar vor deja să uite pustiul lăsat în urmă de Administraţia Bush, deşi scaunul cu rotile pe care şi-a făcut ieşirea din scenă (prea puţin) onorabilul Dick Cheney mai scîrţîie încă în plan depărtat – nu miroase a bine. „Iarna vrajbei“ ar fi trebuit să se încheie pe 20 ianuarie. Prelungirea ei fără rost poate naşte monştri, ca la Shakespeare. Planul de redresare propus de Brain Trust-ul lui Obama – a se citi: de grupul lui de consilieri veniţi din lumea academică, de tip Steven Chu –, în valoare de peste 800 de miliarde de dolari, e prea „tînăr“ pentru a i se da o contră atît de puternică. Şi ineficientă în fond, căci cei 177 de republicani care au votat, în bloc, împotrivă ştiau că democraţii deţin oricum majoritatea. E posibil ca populismul ieftin şi lipsa de experienţă a doamnei Pelosi să-i fi provocat, dar timpul prezent nu ar trebui să fie unul al fasoanelor.

Vremea pronosticurilor n-a venit încă, fireşte. Cele 100 de zile de încredere necondiţionată, pe care mass-media şi opinia publică le oferă de obicei unui nou preşedinte, trebuie, acum, cu atît mai mult respectate. Deşi… azi, 2 februarie, e totuşi o zi anuală a predicţiilor! Măcar a celor meteorologice. E ziua în care, în orăşelul Punxsutawney din Pennsylvania, conform tradiţiei, o veveriţă groundhog previne localnicii asupra momentului în care vor ieşi din iarnă. Comportamentul ei, în această zi specială, le spune dacă urmează „încă şase săptămîni de iarnă“ sau „o primăvară timpurie“. Şi, ca să respecte, simbolic, starea generală de spirit, ce credeţi că a „transmis“ Punxsutawney Phil cu numai trei ore în urmă? Că mai avem (cu toţii) de aşteptat…