Cîţi intelectuali aflăm într-o ţară cu… 23 (cred) de milioane
de locuitori, ca România? Cîteva sute de mii? Zeci de mii? Mii? Cum definim,
cum recunoaştem un intelectual? Prin educaţia lui sau prin performanţe? Mai
degrabă, aş zice, prin cantitatea şi calitatea proiectelor sale, prin
caracterul planurilor, viselor sale de natură culturală, prin intensitatea
dorinţei sale de a înţelege, a simţi, a se lăsa contaminat de (şi a nu putea
trăi fără) cultură, artă, literatură, muzică, arhitectură. Prin greutatea
tăcerilor sale, total anacronice într-o lume unde toţi ceilalţi îşi dau cu
părerea. Ascuns 11 luni pe an în spatele unui computer recalcitrant sau
sprijinit în coate, absent, pe marginea tocită a unei catedre de şcoală,
moţăind pe scaunul ghidului din spatele uşii ultimei săli, de la ultimul etaj
al unui muzeu judeţean, sau alergat fără rost în stînga şi în dreapta de un
redactor-şef de cotidian care nu se poate împăca cu gîndul că scopurile
continuă să nu reziste concurenţei telefonului venit „de sus“. Intelectualii
lumii noastre moderne.
Intelectualii sînt, fără îndoială, fiinţe duplicitare. Ei
sînt – nu numai în Balcani, ci peste tot – nişte visători, nu neapărat
romantici, nu neapărat naivi, care mimează (acele 11 luni pe an) interesul
pentru cotidian, pentru politică, pentru realizările economice sau crizele bancare,
pentru biţi, baiţi, hertzi, pentru preţul în creştere la carburanţi, pentru
curriculum, pentru ergonomie şi încălzirea globală, pentru… modificarea de
ultim moment a datei cînd se afişează restanţierii la întreţinere. Deşi toate
acestea, sau cele mai multe dintre ele, îi lasă, de fapt, reci. Dar nu au – sau
nu îşi dau – voie să arate asta, nu-i aşa? 11 luni pe an. Oricît de obosit s-ar
afla un intelectual în săptămîna de dinaintea vacanţei, pe faţa lui se poate
citi zîmbetul celui care ştie, ca un actor la sfîrşitul unei spectacol
extenuant, că în curînd, foarte curînd, va putea să îşi scoată masca.
Febra pregătirilor
Dacă – după ce îi oferiţi o ceaşcă de Earl Grey pe deasupra
dosarelor prăfuite cu situaţia trimestrială – îl vedeţi zîmbind, să ştiţi că nu
vă apreciază (neapărat) ceaiul, nici poza cu nepoţica de pe birou. Zîmbetul
misterios al intelectualului în prag de vacanţă e adresat lui însuşi. Urmează
luna (în cazuri fericite lunile) în care el, intelectualul, se reîntîlneşte cu
ceea ce a dorit dintotdeauna să fie.
Listele de lectură sînt retranscrise din jurnale pe foi
curate. Se caută febril însemnări vechi, făcute pe margini de ziar – „unde zici
că le-ai pus, te-am rugat să le laşi la capu’ patului“ –, ca şi pe calendarul
de perete din bucătărie, pe cel din toaletă, pe cel din garaj. Se coboară din
pod sau se aduce de la ţară – cine mai are casă cu pod în ziua de azi –
rucsacul sau geanta mare de voiaj cumpărată în tîrg în primăvara trecută, uite,
rotiţele sînt încă intacte, nu le-au distrus nici Taromul, nici Lufthansa, nici
KLM-ul. De pe fundul unui coş de rufe se scoate o pereche de sandale, aha, ia
priveşte, arată încă bine. Ghidurile turistice de anul trecut şi de acum doi
ani sînt, probabil, încă la zi, telefoanele agenţiilor s-au schimbat cu
siguranţă, dar de aia avem Internet, ce Dumnezeu.
Destinaţia
Înainte de a vă lăsa să formaţi primul număr şi a cumpăra
biletele de Roma sau Barcelona sau Paris pentru vacanţa care urmează, mă
gîndesc să propun celor interesaţi de turism cultural o destinaţie inedită:
Washington, D.C. Urmează, deci, cîteva schiţe, din fugă, ale unor trasee
culturale în capitala americană. Ştiu că, financiar, un zbor peste Atlantic
este ceva mai piperat decît unul în interiorul Uniunii Europene şi diferenţa de
fus orar poate fi (pentru unii) stresantă, dar dacă sînteţi în căutarea unei
dense vacanţe culturale, cred că Washingtonul nu vă va dezamăgi.
Să presupunem că aveţi la dispoziţie numai trei zile, un
final (lung) de săptămînă.
Mă gîndesc să vă dau mai întîi întîlnire undeva în Capitol
Hill, vineri înainte de prînz. Spre exemplu, în Lincoln Park. De acolo şi pînă
la Library of Congress, cea mai mare bibliotecă din lume, nu avem mai mult de
un sfert de oră pe jos, printr-un cartier cu nenumărate clădiri de secol XIX,
cu unul şi două etaje, de un infinit pitoresc. Materialul de construcţie –
lemn, cărămidă, marmură, travertin –, coloritul şi structurile sînt atît de
diferite între ele, încît clădirile au fiecare personalitatea ei, total
deosebită de a celor adiacente. Case cu pridvor şi balansoar, miniaturi de
reşedinţe de tip georgian, case cu unul sau mai multe turnuri, aşa-numite
Federal town houses, clădiri cu scară-melc exterioară, toate în perimetrul
restrîns al celor 10-15 străduţe care taie axa principală, Massachusets Avenue.
Cartierul e (şi) o oază de linişte şi verdeaţă, aşa că nu e de mirare că o
treime din membrii Congresului SUA locuiesc, conform unor statistici publicate
în urmă cu cîteva luni, în Capitol Hill.
În drum spre Library of Congress, opriţi-vă măcar trei
minute la Folger Institute şi cereţi să fiţi conduşi în cocheta Sală de teatru
elisabetan. Măcar atît. Aruncaţi o privire zidurilor acoperite cu lambriuri de
stejar şi lojelor şi vă veţi simţi instantaneu în lumea marelui Will. Expoziţii
itinerante sau permanente, în holul mare, vă vor atrage cu siguranţă, şi ele,
atenţia. În vara aceasta, printre altele, una de arme din diferite epoci,
prezente în opere shakespeariene. De la Folger pînă la monumentala clădire de
marmură albă a Curţii Supreme, cîţiva paşi. Admiraţi-o, dar nu vă opriţi.
Ţineţi minte, avem trei zile la dispoziţie, atît. Plus că e cald şi destul de
umed vara, la ora prînzului, în D.C.
Donaţiadomnului Jefferson
În intersecţia Independence cu Second avem trei clădiri,
toate aparţinînd bibliotecii Congresului: Adams Building, Jefferson Building şi
Madison Buidling, purtînd numele celui de al doilea, al treilea şi al patrulea
preşedinte al republicii americane. Clădirea care vă va atrage atenţia în
primul rînd este maiestuoasa Jefferson Building. E foarte posibil, la un prim
contact cu D.C.-ul, să o confundaţi cu clădirea Capitoliului. Nu vă faceţi
reproşuri, asemănarea nu e întîmplătoare, a fost gîndită aşa. În timp ce
aşteptaţi la coadă să treceţi prin controlul de securitate (nu ia mai mult de
cîteva minute, nu vă impacientaţi), permiteţi-mi să vă spun cîte ceva despre
istoria bibliotecii: prima idee a unei biblioteci a Congresului a aparţinut lui
Adams, care, odată cu mutarea capitalei noii federaţii americane de la
Philadelphia la Washington, în 1800, a cerut alocarea în clădirea Capitoliului
a unui spaţiu necesar unei librării pentru uzul congresmenilor. Ceea ce s-a şi
întîmplat. Biblioteca amenajată şi dotată pe baza unei modeste sume de 5.000 de
dolari a rezistat pînă în 1814, cînd englezii (doar nu credeaţi că ostilităţile
s-au încheiat prin simpla semnare a declaraţiei de la 1776 sau, măcar, după
capitularea britanică de la Yorktown), atacînd şi incendiind Capitoliul, au
distrus inventarul ei. Ei bine, în mai puţin de o lună, fostul preşedinte
Thomas Jefferson a anunţat că e gata să îşi doneze/vîndă biblioteca personală,
ca pe baza ei să se refacă fondul de carte de la Library of Congress.
Enciclopedist şi bibliofil recunoscut, Jefferson adunase în peste 50 de ani
cărţi rare din toate domeniile posibile, de la filozofie şi religie la drept şi
ştiinţe exacte, şi nu numai în engleză. În momentul semnării contractului,
Congresul a primit aproape 6.500 de volume – de două ori mai multe ca număr
faţă de cele pierite în flăcări –, răsplătindu-l pe fostul preşedinte,
strîmtorat financiar la acel moment, cu aproximativ 24.000 de dolari,
echivalentul a peste 25 de milioane de dolari din ziua de astăzi.
„Două exemplare pentru Congress!“
Membrii legislativului american, mult mai atenţi în secolul
al XIX-lea în a nu îşi face singuri cadouri, nu au avut, în următoarele
decenii, fonduri necesare nici pentru achiziţionarea anuală a foarte multe
lucrări noi şi nici, mai ales, pentru construcţia unei clădiri adecvate unei
biblioteci serioase. Un al doilea incendiu, în iarna lui 1851, a distrus şi el
câteva zeci de mii de volume. Personajul providenţial, care a accelerat
considerabil ieşirea din această „criză“, s-a numit Ainsworth Rand Spofford.
Acesta, un fost librar, editor şi om de presă, bibliotecar şef al Congresului
din 1864, a avut ideea genială de a iniţia o nouă lege a copyrightului. Care
prevedea, simplu, ca orice autor/editor care aplica pentru copyright să fie
obligat să trimită gratuit, pentru păstrare, două exemplare din opera respectivă
la Library of Congress. Legea s-a votat în 1870. O avalanşă de lucrări a luat
drumul Capitoliului în următorii ani, aşa încît, în 1873, Congresul, care mai
cochetase cu ideea, a fost nevoit să pună serios problema construirii unei
clădiri destinate în totalitate instituţiei culturale numite Library of
Congress.
(Partea a doua a articolului va fi publicată în numărul de
săptămîna viitoare.)
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters