OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sînt între două drumuri la bancă, pe punctul să particip şi eu, după umila mea putere, la împingerea decisivă spre criza de lichidităţi a încă unei instituţii financiare. Prin efectuarea unui „Fast Cash Withdrawal“, se-nţelege. Bine, bine, asta din dragoste de sistem şi ca o dovadă a maturităţii mele în înţelegerea momentelor prin care trece economia mondială. M-am gîndit, nu-i aşa, să scot $2300 „de membru de familie“ ca să nu intru în ei din greşeală; să fiu deci pregătit cînd vine Paulson-de-la-Trezorerie cu cheta pentru cele 700 de miliarde.

 

 

Fapt e că, în ultima vreme, lucrurile se petrec în mare viteză şi cifrele au ajuns să ne scape de sub control: mărturisesc că am aruncat mai devreme o nadă pe Google pentru combinaţia „trilion datorie“ să văd dacă „trillion“ răspunde şi în limba română. N-am folosit, domnule, trilioane niciodată, nici măcar la exprimarea distanţei între planete sau aştri. Ştiţi cum scăpam într-o asemenea situaţie: aruncam un „zece la a douăsprezecea“, văzîndu-mi mai departe de anii mei lumină. Anyway, miercurea trecută primesc o lettre plicticos politicoasă de la WashingtonMutual, care mă anunţă că a preluat Providian Bank şi că mă salută din Seattle. Hai, servus! După care, adaugă că o să-mi trimită un nou card, încă şi mai lucios decît VISA mea de la Providian şi cu încă şi mai multe avantaje. I-auzi, ia! Să pun mîna pe foarfecă, cică, să-l tai pe cel vechi. Cum foarfeca mea cu mînere portocalii are o viaţă a ei, proprie, în genere ruptă de viaţa familiei noastre, şi rareori răspunde la apel, cardul cel vechi a rămas întreg; ce era să fac, să-mi rup mîinile îndoindu-l? Eh, între timp (scurt, scurt timp) aflu că WaMu, care mă saluta şi mă înştiinţa cordial săptămîna trecută, lăudîndu-se cu achiziţia menţionată, a fost închisă (America’s largest banking failure ever!!!) şi predată lui JPMorgan Chase. Un joben şi un iepure mai lipsesc. O bancă în stare să-şi angajeze un nou CEO la începutul lui septembrie şi să-i plătească mizerabilului vo’ şapte milioane de dolari, bonus de semnare a contractului – de-ţi venea, la auzul veştii, să uiţi şi de Mutu şi de Chivu şi de băieţii de la Redskins cu contractele şi cu nunţile şi apartamentele lor, care, în genere, ne provoacă, nu-i aşa, indigestii şi ne trimit la flaconaşul – cu Colebil? –, falimentează după 17 zile. Se scufundă ditamai WaMu-tanicul după numai 17 zile, cu tot cu căpitanul încă mînjit pe pantaloni de şampania de la inaugurare. Care căpitan/CEO s-a ales totuşi, între timp, cu alte 10-12 milioane, conform aliniatelor b, d, j, m şi altora…, din contractul de tip paraşută pe care cerneala nu s-a uscat (nici ea) încă.

 

 

De ce nu sînt totuşi surprins de ceea ce se întîmplă în lumea financiară americană? Fiindcă, unu: în jurul meu, o puzderie de oameni (ca mine şi ca mulţi dintre voi, cu aceeaşi putere de cumpărare sau, fie, cu aceeaşi situaţie economică) s-au mutat, în ultimii trei ani, în căsuţe cu şapte camere şi cu două garaje, care, în zona metropolitană a D.C.-ului, sar uşor de o jumătate de milion de dolari, de nu mai pridideau băieţii de la moving company-uri cu relocarea lor. Case pe care, practic, nu aveau cum să le plătească într-un termen mai scurt de un secol, deşi se jurau pe cinci formulare diferit colorate că o vor face în 25 de ani. Cei care le-au împrumutat banii şi au pornit să-i stoarcă de dobînzi – bănci ca cea de mai sus, plus băieţii care jucau ulterior aceşti bani virtuali, corporaţii ca Freddie Mac şi Fannie Mae, ameţind de cap alţi creduli, numiţi investitori – se aşteptau, fireşte, ca unii dintre parveniţii momentului să sucombe; dar nu chiar aşa, în masă! Se aşteptau, cu alte cuvinte, să se aleagă şi cu ceva case şi cu cîteva zeci de plăţi lunare ale păcăliţilor, aproape în gol făcute (conform mecanismelor dubioase de anuitate). Eh, şi aici ajungem la doi: nu sînt mirat de evenimentele recente şi pentru faptul că sînt posesorul următoarei informaţii, în genere ţinute la secret: stăm prost cu matematica, domnilor! Nu, nu, nu e nici o figură de stil, e un fapt. Şi e, în acelaşi timp, rezultatul unei atitudini generale a publicului larg – cunoscute sub numele de „Math is not my area“, cu variantele „is not my strong side/ my thing/my favorite subject“ – şi al unei atitudini pedagogice, influenţate politic, cunoscute ca „teach to the test“. Or, că „exactele“ nu sînt domeniul a nouă zecimi dintre oamenii pe care îi întîlneşti – şi care, cînd află că eşti băiat „de-ai lui Gauss sau de-ai lui Descartes“, îţi aruncă jenaţi una dintre expresiile de mai sus – nu e de mirare. Nu e de mirare că, mai întîi, se lasă înşelaţi de un creditor sau altul care ştie să-i întoarcă din cifre, după care – naivitatea lor matematică tinzînd la infinit – ajung, iată, să-l tragă la fund în vîrtej (pînă şi) pe acel creditor.

 

 

În ultimii cinci ani am avut ocazia să întîlnesc aici, în Statele Unite, elevi şi studenţi între 15 şi 60 de ani, înscrişi la cursuri de nivel undergraduate de matematică, începînd de la „Introductory Algebra“ pînă la „Differential Equation“. Nu cred că nivelul mediu de pregătire matematică a americanilor e sub nivelul suedezilor sau sub cel al românilor, apropo. Şi totuşi, situaţia, semnalată de mulţi dintre străinii care fac cursuri tehnice avansate în Statele Unite, este de multe ori dramatică. Iată ce îi sperie pe doctoranzii de Massachusetts sau Pennsylvania, născuţi la Tîrgovişte, Beijing sau Mumbai: o treime pînă la jumătate dintre studenţii undergraduate cărora le sînt profesori sînt înscrişi la cursuri de un nivel atît de scăzut încît, în alte ţări şi în alte sisteme de învăţămînt, acestea nu s-ar oferi la nivel universitar, ci liceal, ba chiar în anii mici. Aceste cursuri pot fi descrise „la pachet“ ca „Developmental Mathematics“, deşi fiecare instituţie are criteriile ei în denumirea lor şi în fixarea barierei de la care cursurile încep să aibă greutate universitară. La majoritatea colegiilor de doi sau de patru ani, ca şi a universităţilor, cursurile cu cei mai mulţi înscrişi sînt cele de algebră elementară şi cele de cultură matematică generală, acestea din urmă fiind un melanj numit generic „Finite Math“. Dacă în clasele de „Analiză“ prezenţa a 25 sau a 30 de studenţi este tipică, în cele de nivel mai scăzut, cum ar fi numitele „finite“, amfiteatrele sînt pline. În Alabama, am fost în urmă cu cîţiva ani asistentul unui profesor care avea la un astfel de curs între 250 şi 400 de oameni!