OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un tip la costum, ascuns în spatele unui laptop, te sfătuieşte pe ton imperativ: „Buy and hold!“. „No more blind guesses in the stock market!“, adaugă blonda în taior grena, de pe scaunul de bar. „Now you have Investools, you can learn!“, „Sell a stock with a single click of the mouse!“, „We supply the tools, we teach you the rules!“. Sloganele sar ca aşchiile din topor, n-ai unde să te ascunzi dacă infomercialul te-a prins în mijlocul camerei, duminică dimineaţa, cu pulverizatorul de glass cleaner în mînă, chiar în drum spre ecranul prăfuit de unde săreau aşchiile audio menţionate. Cum aparatul meu e suspendat pe zid, deasupra şemineului, mai aplecîndu-mă, mai eschivînd, i-am făcut totuşi frecţia pe care îmi propusesem să i-o fac. Cînd am terminat, m-am aşezat în recliner, cuminte, gata să învăţ „how to become a successful investor“. Poveştile duioase despre reuşita personală erau narate acum de nişte novici care, pornind cică de la un seminar ţinut într-o zi ploioasă la Hilton de numiţii Investools, ajunseseră să aibă portofolii care să valoreze azi milioane. Cheia succesului tuturor: „Trust only one person: yourself!“. Că doar în cine (altcineva) să mai ai încredere în lumea finanţelor sau a politicii (economice) azi?

 

 

 

Deşi Congresul a trecut cu chiu cu vai (a se citi „plătind preţul unor compromisuri ridicole“) examenul aprobării pachetului de 700 de miliarde (devenite 850) menite să salveze economia… mondială de la colaps, indicele Dow Jones a plonjat lunea trecută ca de la platforma de zece metri într-un bazin aproape secat. De atunci încoace, a ţinut-o în stil fluture, trăgînd nervos guri de aer scurte între „gains“ şi „losses“, poposind la sfîrşitul săptămînii sub nivelul de 8.500. Ceea ce echivalează cu o devalorizare de 18% şi mai bine. În istoria de 112 ani a lui DJIA (Dow Jones Industrial Average – indicele introdus de Charles Dow, fondatorul lui Wall Street Journal), foarte puţine căderi au fost similare în forţă şi durată cu cea din această a doua săptămînă de octombrie a lui 2008. Nici după atacurile de la 11 septembrie piaţa americană nu a fost afectată atît de serios, aşa cum s-a întîmplat acum, după votarea pachetului de măsuri a lui Paulson. Mă întreb care ar fi fost consecinţele dacă congresmenii de Oregon n-ar fi primit „mita“ cerută (introducerea în pachet a unei sume de 10 milioane pentru reparaţiile, îmbunătăţirile şi păstrarea bicicletelor navetiştilor!) ca să voteze „Yeah“, iar Diane Watson de California nu ar fi fost calmată prin înglobarea în acelaşi pachet a 478 de milioane de dolari destinate producătorilor de film de la Hollywood. Au mai beneficiat: Microsoft, Boeing şi alte cîteva companii care se ocupă de „cercetare şi experimentări“; din acest motiv, trebuie păsuiţi sau scutiţi de taxe în valoare de pînă la 19 miliarde patronii de piste auto de concurs, care s-au ales cu vreo 200 de milioane, importatorii de rom din Puerto Rico şi vînzătorii de săgeţi (fabricate din lemn) pentru arcurile copiilor – astea, ultimele, tot prin Oregon au mare căutare. Cele de mai sus chiar există, trecute negru pe alb, în forma finală a proiectului de lege, care a numărat 1.000 de pagini.

Cînd Paulson propusese salvarea instituţiilor financiare, ameninţînd, şi el, şi alţii, cu depresiunea economică mondială, textul avea numai trei pagini. Acum e mai gros ca Război şi pace.

 

 

 

Eh, părăsiţi de politicieni şi minţiţi de bancheri şi brokeri, americanii au luat de coarne, nu de ieri, de azi, ci de vreun deceniu încoace (mai ales de cînd tehnologia le-o permite), taurul numit „viitor financiar propriu“ şi se luptă vitejeşte cu el şi cu cifrele – cu şi fără Investools şi alţi zeci de… furnizori de educaţie economică. Numai că aici ajungem iar la matematică, la capacitatea de a jongla cu cifrele, cu graficele, cu diagramele. Capitol la care, după cum spuneam, nu stăm prea bine. Una dintre cauze este, paradoxal, excesul în folosirea tehnologiei.

 

La obiect: elevii (americani, dar probabil şi cei români) au astăzi încă din liceu la dispoziţie calculatoare (grafice). Mulţi dintre ei, din păcate, ajung să înveţe zeci şi sute de comenzi şi meniuri pe de rost, obţinînd rezultate, uneori chiar corecte, care nu le spun absolut nimic. Operaţiile simple – acel calcul mental care, alături de geometrie, reprezenta o gimnastică a minţii – au fost printre primele înlocuite de apăsarea pe butoane. Tragedia n-ar fi atît de mare dacă rezultatele obţinute (uneori aberante) ar fi puse în context şi interpretate; dar la orice obiecţie a unui profesor, elevul arată triumfător spre calculatorul pe care a tastat (probabil) ceva incorect: dacă Texas sau Casio aşa spun, cum vii tu să…? Ceea ce Casio nu-i spune elevului sau studentului debutant într-ale matematicii e că operaţiile acelea „de introdus“ au şi ele o ordine şi că, spre exemplu, nişte paranteze ar trebui strecurate, pe ici, pe colo. Aşa încît cazurile în care Casey şi Linda te anunţă triumfători că viteza cerută în problemă (a unei biete motociclete) e de 880 de mile pe oră, că greutatea unei pastile de analgezic e de un pound (ceva mai mult de 450 grame) şi că o funcţie de gradul doi are trei puncte de maximum sînt foarte frecvente. Din păcate, calculatorul strică mîna studenţilor şi în cazul cursurilor de o oarecare pretenţie, ca la cele de analiză. Cum să mai accepte omul toată teoria legată de trasarea unui grafic, cu limite şi asimptote, şi derivata întîi şi a doua şi toate inflexiunile de rigoare? El tastează cu elan expresia polinomului pe TI 84 şi de-a gata îi vine graficul. Pe care îl copiază apoi pe foaia de examen, trăgînd cu ochiul, artistic, la ecran, precum un pictor care fandează repetat între şevalet şi natura moartă cu fazani.

 

 

 

Lipsa de înţelegere a fondului problemei, pe care apăsarea mecanică pe butoane o produce, ar putea fi evitată dacă profesorii ar limita (cît de cît) folosirea calculatorului sau a computerului şi ar provoca, în schimb (cînd şi cînd), discuţii care să clarifice bazele teoretice ale soluţiei expuse şi legitimitatea rezultatului. Nenorocirea este că implementarea acestor aparate s-a făcut într-un timp atît de scurt încît… oamenii au rămas în urma societăţii. Mi-aduc şi acum aminte de disperarea unor profesoare (suedeze, de data aceasta) de vîrsta a treia, care, pe la mijlocul anilor ’90, deşi se răneau la degete de cîte ori trebuiau să pornească un computer, erau primele care se declarau, în şedinţe (suedezii au boala şedinţelor şi a dezbaterilor), fascinate de noua tehnologie şi de aplicaţiile ei pedagogice. Pentru mine, fascinant era altceva: să văd cît de disperaţi erau acei oameni să-şi declare adeziunea, să intre în partidul utilizatorilor de tehnologie modernă. Erau în stare să nege toate adevărurile pedagogice, de la Socrates la Rousseau şi de la Montessori la Polya, în schimbul unui carnet de membru al acelei organizaţii totalitare. Curgea transpiraţia pe bieţii oameni de cîte eforturi făceau să stea cu mîna pe sus şi să ceară workshopuri tehnice şi achiziţionare de software. Iar elevii? De multe ori erau într-un stadiu de impotenţă totală în prezenţa cifrelor şi a simbolurilor matematice. În SUA, puţinele mele contacte directe cu cursanţi la nivel preuniversitar au fost în Alabama, unde însă profesoara pe care am asistat-o practica un echilibru perfect între folosirea lui ENTER şi cea a cretei colorate. Nu e de mirare că a fost declarată chiar în acel an, era prin 2002, Math Teacher of the Year în statul respectiv.

 

 

 

 

Eliminarea aproape totală a geometriei plane (sintetice) din programe, în ultimul deceniu, afectează, enorm, cultivarea rigurozităţii matematice a studenţilor. În majoritatea universităţilor, dintre cele 20-25 de cursuri undergrad oferite, numai două sau trei conţin geometrie. Nici atunci însă în formă pură, ci în amestec cu trigonometrie sau (mai ales) cu geometrie analitică sau vectorială. Atunci, cum să te mai miri că, protejaţi împotriva oricărui bacil euclidian, studenţii nu reuşesc să aleagă dintr-un text matematic (de orice natură) ipoteza şi concluzia şi să determine drumul de la una la alta? Necunoscînd „travaliul-cu-teoremele“, studenţii nu ştiu cine sînt aliaţii lor în războiul ştiinţific pe care îl poartă. Mai mult decît atît, chiar în acele puţine cursuri de geometrie care se oferă, teoremele predate sînt, de multe ori, numai cele elementare; nu se fac construcţii sau locuri geometrice, spre exemplu. Manualele sînt, mai toate, de o prezentare grafică excepţională, dar studenţii preferă metode rapide de parcurgere a materiei. Şi aici ajungem din nou la problema unui software sau altul, dintr-un DVD adiacent cărţii, pe care, pînă să reuşească să-l descarce şi să-l înţeleagă, studenţii pierd jumătate de semestru şi cam tot atît din energia iniţială. Aşa încît, cînd aduci vorba de Thales şi de-ai lui, nu-i de mirare să surprinzi un student întrebîndu-se dacă tipul, Thales, e quarterback la Redskins sau la Patriots?