OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

It is therefore as necessary
to defend an individual against
the majority (in a democracy) as against
the king in a monarchy.
John Adams
Boston Gazette
September 5, 1763

Modul cel mai la indemina de a incepe astazi un material despre originea violentei in Statele Unite este turul de orizont al masacrelor armate din ultimii ani, din ultimele luni, din ultimele zile. De la Virginia Tech la Northern Illinois University. N-am sa-l fac. Nu cred ca trebuie sa mai conving pe cineva de frecventa si amploarea evenimentelor provocate de folosirea armelor de foc.

Mai interesant, cred, e sa incercam sa descoperim impreuna cite ceva despre originea raului: the Second Amendment.
Desi corul protestatarilor antiamericani din Europa, spre exemplu, creste pe zi ce trece, cunostintele de istorie americana a noilor valuri de tineri demonstranti par a fi din ce in ce mai reduse. Experienta mea se bazeaza nu numai pe contactul direct cu tinerii din Romania, dar si cu cei din Scandinavia. Acum, sigur, as minti sa spun ca eu insumi, pe la saptesprezece ani, nu-i incurcam bine de tot intre ei pe Washington, Adams si Jefferson. Ba chiar, atunci cind la liceul nostru de matematica-fizica din centrul Bucurestiului si-a facut aparitia un nou profesor de istorie, foarte tinar si arogant, pretentiile lui mi s-au parut hilare. Totusi, diferenta dintre noi, cei de atunci, si elevii mei suedezi, doua decenii mai tirziu, este aceea ca noi nu „luam pozitie“ in materie de securitate globala si trafic cu arme de foc. Fiindca simteam ca ceva ne scapa, ca a privi poporul american prin fereastra deschisa a revistei Lumea ar fi fost din partea noastra o dovada de futilitate.

Militiile populare
Cumva, totul a inceput de la o cana de ceai. Ce jignire mai mare sa aduci tu, ca tinara colonie, leului britanic, decit sa refuzi o invitatie la ceai? Ma rog, la (inca) o incarcatura de ceai. Cea a vasului Darmouth. in iarna lui 1773. impovarati de taxele impuse de coroana britanica si refuzati mereu in incercarile lor de a pretinde macar a avea reprezentanti in Parlamentul din Palatul Westminster, colonistii s-au trezit concurati de British East India Company pina si in umilele lor incercari de a-si asigura singuri rezervele de ceai. Asa ca, intr-o noapte rece de decembrie a lui 1773, deghizati ca indieni Narragansett, au urcat pe puntea lui Darmouth si a altor doua vase britanice abia sosite si au descarcat direct in apele portului Boston peste 45 de tone de ceai. Nici o alta paguba produsa, nici un jaf, nimic. Doar un refuz – care astazi ne pare atit de simbolic, in momentul acela fiind insa un mod de a atentiona concurenta – un refuz de a mai bea ceaiul maiestatii sale.

Trei ani mai tirziu, in plin razboi civil, The unanimous Declaration of the thirteen united States of America era gata pentru semnat si razboiul contra coroanei indirect declarat. Cum altfel sa fi reactionat, la 1776, Londra, dupa lectura documentului redactat de Mister Jefferson: When in the Course of human events, it becomes necessary for one people to dissolve the political bands which have connected them with another… incepe, nu-i asa, sa miroasa a praf de pusca – retineti, de acolo am plecat. Timp de mai bine de patru ani de atunci inainte – pina in octombrie 1781 – o tara noua, Statele Unite, lipsita de orice trupe organizate, incearca si reuseste sa tina piept celei mai puternice armate din lume, cea a imperiului britanic. Cum? Folosindu-se de militiile populare!!! Si, ma credeti sau nu, dar am ajuns mai aproape acum de intelegerea ultimului shooting din campusul universitar din Illinois, decit privind imaginile CNN cu un amfiteatru patat de singe.
Cuvintul-cheie? Militie. O militie populara. inarmati la inceput cu unelte mai mult decit cu arme adevarate, partizanii acestor militii strinse ad-hoc au ajuns sa repurteze victorii importante impotriva britanicilor si a loialistilor. De la trupele incercuite care se predau in degringolada, colonistii se inarmeaza incet, incet si ajung sa creada in ei si in capacitatea lor de a-si apara fermele din Massachusetts, pe cele din Pennsylvania, din Caroline. Militiile nu se deplaseaza pe distante mari, ramin sa-si apere familiile, satele, micile orase coloniale.

Zece, douazeci de ani mai tirziu, jafurile britanicilor – chiar si dupa ce reprezentantii lui King George III semnasera tratatul de la Paris – nu mai conteneau. Nu e usor sa te impaci cu gindul pierderii unor colonii atit de bogate. Da, dar populatia, inarmata acum precum nici o alta populatie civila din lume (!), se apara, rezista. Asa incit, la 1787, cind Constitutia uniunii e supusa dezbaterii celor 13 state componente, vocile din opozitie sint mai vehemente ca oricind. Unde sint drepturile oamenilor, ale cetatenilor? Noua constitutie pare sa asigure drepturile si functionalitatea noii uniuni, spune prima generatie de „americani“. Dar unde sint drepturile noastre?
Compromisul ales de James Madison pentru a valida Constitutia e crearea unei declaratii a drepturilor cetatenilor americani. Problema care s-a pus la 1787-88 nu a fost de a adopta aceasta declaratie sau nu – aici nici n-a incaput vreo discutie, ci doar de a hotari daca ratificarea Constitutiei insasi trebuie facuta mai intii sau numai dupa amendarea ei! in „naivitatea“ lor, vedeti dumneavoastra, americanii de la 1787 n-au facut greselile pe care romanii, spre exemplu, le-au facut la 1989: sa creada ca lucrurile se vor rezolva in anii ce vin. Vreti un exemplu concret? Condamnarea oficiala a comunismului, care ar fi trebuit facuta in Romania cel tirziu in primavara-vara 1990, a intirziat… 17 ani, adevarat? in momentul cind gestul a fost in cele din urma facut, generatia sub treizeci de ani uitase aproape complet sau nu stiuse niciodata ce fusese acel comunism.

Amendamentul al doilea al Constitutiei
Americanii nu si-au asumat nici un fel de riscuri. Nici in ceea ce priveste libertatea de credinta, nici in ceea ce priveste pe cea de a se exprima liber, ma rog, „it’s a free country“, cunoasteti expresia. Primele zece amendamente ale Constitutiei americane poarta un nume comun: Bill of Rights. Si daca de First Amendment ati auzit vorbindu-se adesea, cu ale sale freedom of speech and freedom of the press, cred ca mult mai rar v-a fost mentionat the Second Amendment:
A well regulated Militia, being necessary to the security of a free State, the right of the People to keep and bear Arms, shall not be infringed.
27 cuvinte, tocmai le-am numarat. Scrise acum peste doua sute de ani. Peste care, domnilor, doamnelor, nu trece, la nivel federal, aici, in Statele Unite, nimeni.
Nascut sau nu din frica legitima de un dusman care a disparut de mult, dar si din dorinta de a da individului sansa de a se apara impotriva colectivitatii, a celor care ar atenta la proprietatea lui, amendamentul al doilea al Constitutiei e la fel de sfint si astazi, precum a fost la adoptarea lui. S-au scris tratate juridice intru analizarea textului, fiecare silaba fiind intoarsa pe toate partile, fiecare virgula. S-au dat verdicte contradictorii, cazuri pe rol au ajuns la Curtea Suprema, dar nimeni nu a avut, nu are indrazneala sa ingradeasca – la nivel national – dreptul populatiei de a detine si de a purta arme!
in general, nu vreau sa las in articolele mele, dupa cum s-a vazut, sa se intrezareasca propria mea pozitie, in ceea ce priveste unul sau altul dintre subiectele (contradictorii) tratate. Cind e vorba, insa, de Second Amendment si de invocarea lui ca pavaza pentru portul de arma in secolul al XXI-lea (!), e cazul sa fiu explicit: personal sint pentru limitarea validitatii acestui text la o perioada istorica, oricum, depasita. Voi reveni la dezbaterile moderne pe seama lui Second Amendment si la neputinta Legislativului de a se atinge de el – ca si la profitorii acestei respectari excesive a traditiei si istoriei nationale, aici in America – peste doua saptamini. Pina atunci vom sti cu siguranta si cine, dintre democrati, va da piept cu McCain in alegerile 2008. Pina una-alta, inchei cu o declaratie facuta de senatorul de Arizona in fata membrilor lui National Rifle Association, a purtatorilor de arma, in septembrie anul trecut: My friends, gun owners are not extremists. You’re the core of modern America! Asa sa fie?

Maryland, martie 2008