I pledge you, I pledge myself,
to a new deal for the American people.
Franklin Delano Roosevelt,
Chicago, 1932
Comparaţia părea acum trei, patru
luni o simplă găselniţă a ziariştilor: Obama, precum... FDR
(Franklin Delano Roosevelt).
Cel mai important preşedinte american
al secolului al XX-lea a devenit termen de comparaţie pentru un
foarte tînăr (fost) senator de Illinois, ajuns oarecum „peste
noapte“ la Casa Albă. Mulţi se îndoiau chiar de
seriozitatea alegerii din noiembrie, interpretînd-o ca pe un
vot de blam dat republicanilor, nimic mai mult. La 63 de zile de la
inaugurare, Obama, cel care promisese schimbarea – acel CHANGE!,
motto de campanie –, nu (mai) pare însă un puşti aşezat
din greşeală la masa celor mari.
American International Group, AIG, cea
mai mare companie naţională de asigurări în Statele Unite,
s-a prăbuşit în septembrie anul trecut, fiindu-i necesare, de
atunci încoace, patru infuzii de capital pentru supravieţuire
– ultima, administrată cu doar trei săptămîni în
urmă. Pînă în toamna trecută, corporaţia i-a costat
pe americani deja peste 170 de miliarde (!) de dolari. Panica şi
confuzia create de acest monstru cu picioare de nisip sînt cu
atît mai mari cu cît AIG administrează fondurile de
pensie ale angajaţilor mai multor mii (!) de firme la scară
naţională. Nenorocirea face ca, în timp ce cu o mînă
cerşea de la stat, cu cealaltă, monstrul în zdrenţe făcea
pomană. Prin asta înţelegînd nu numai că era nevoit să
dea mai departe (din miliardele contribuabililor americani) către
Deutsche Bank, Goldman Sachs, Société Générale
şi UBS, dar că îşi mai şi mîngîia directorii
executivi cu cîte un bonus. În 2008, AIG şi-a premiat
unii angajaţi cu suma totală de 215 milioane dolari. (Dezvăluirile
sînt rapide: suma de 170 de milioane vehiculată la începutul
weekendului este deja „depăşită“, conform noilor dezvăluiri
făcute de procurorul general al statului Connecticut, Richard
Blumenthal.) 73 de persoane de la vîrful piramidei au primit
sume mai mari de un milion fiecare!
Ce face Obama în aceste condiţii,
cînd toţi experţii încearcă să-l convingă că banii
aceştia sînt deja pierduţi, că sînt prinşi în
contracte, că operaţiile de urmărire a banilor şi de blocare a
fondurilor ar fi dificile din punct de vedere juridic? Trece cu o
majoritate covîrşitoare (328 la 93) prin Camera
Reprezentanţilor a Congresului o legislaţie fulger, fără
precedent, care impozitează cu 90% bonusurile neruşinării.
Haiducie de stat, domnule! Lumea finanţelor protestează, se aud
repetat termeni ca „ridicol“, „retroactive“, „illegal“ şi
„socialist“, iar cîţiva seniori republicani declară
măsura rodul unei iuţeli nejustificate. Da, dar legea e deja pe
masa Senatului. Şi ştiţi ce? Forma, amendată sau nu, în
care aceasta va trece prin Senat nici nu mai are o atît de mare
importanţă. Semnalul de alarmă fiind tras, sumele au început
să se întoarcă în casa de bani: 15 din cei 20 de
directori mari ai AIG au folosit weekendul ca pe un sfetnic bun şi
luni dimineaţă s-au oferit să restituie integral bonusurile
primite. Totalizînd peste 30 de milioane de dolari. Alte 20 de
milioane sînt deja recuperate. Lovitura „semilegală“,
lovitura sub centură, ameninţarea – dacă vreţi –, a
funcţionat. 50 de milioane înapoi în casa de bani şi
încrederea populaţiei în continuă urcare... Asta, luni
dimineaţa, căci la timp de seară încep, iată, să se audă
zvonuri despre demisia unor „senior executives“ din cadrul AIG.
Nume care ai fi jurat că sînt legate pe viaţă de soarta
corporaţiei încep să-şi facă bagajele. Curăţenie
generală!
Aduce lovitura lui Obama cu jocul la
limita legii pe care era forţat să îl practice Roosevelt în
chiar prima săptămînă de la mutarea în Biroul Oval?
Hai să vedem. E sîmbătă, 4 martie 1933, FDR depune
jurămîntul. Acceptă, cu alte cuvinte, să ia spre gestionare
un sistem economic în plin haos. Realizează că totul începe
cu recîştigarea încrederii populaţiei. Prin urmare, cu
salvarea şi însănătoşirea instituţiilor financiare. Dar
cum să pui ordine într-o masă de bănci, unele aparţinînd
de Federal Reserve, altele nu, unele grav afectate, altele încă
solvabile? Roosevelt are nevoie de cîteva zile pentru a linişti
populaţia care îşi retrage din conturi, disperată, orice
brumă de economie şi fuge cu ea la saltea. Are nevoie de un
time-out. Cum să opreşti un colos din funcţionare, totuşi? Pur şi
simplu: închidem toate băncile! Toate!! „Ilegal!“, strigă
unii, „socialism!“, se reped alţii. FDR ştie că trebuie să
meargă la limita legii. Îşi consultă consilierii. Deşi are
deja soluţia: vorbise din timp cu Thomas Walsh, bătrînul
senator de Montana, care i-o confirmase. În 1917, SUA votase
aşa-numitul „Trading with the Enemy Act“. Care dădea
preşedintelui puteri nelimitate în închiderea unei
instituţii financiare, dacă o considera suspectă de cooperare cu
inamicul. America era, doar, în plin război. Da, în
1917, dar ce are de-a face această măsură cu 1933, întreabă
cei care îl urmăresc, miraţi, pe preşedinte.
Ce are a face 1933 cu Primul Război
Mondial? Păi are, zice Roosevelt. Am ieşit noi din acel război? A
acceptat Senatul SUA tratatul semnat de Wilson la Versailles?! Nu.
Aghiotanţii şi consilierii încep să zîmbească. Deci,
n-am ieşit. Păi, dacă sîntem în război, am eu
dreptul, suspicios fiind, să închid băncile şi să declar o
„national bank holiday“? Aş cam avea. Şi chiar le închide!
Timp de patru zile, folosind o stratagemă avocăţească, fostul
student de la Columbia Law School face curăţenie în băncile
americane. Şi linişteşte depunătorii. Transmiţînd totodată
un mesaj clar. Care, într-un limbaj mai dur, de secol XXI, s-ar
traduce prin: Don’t mess with the president!
În ducerea la bun sfîrşit
a vestitului New Deal – promis la Chicago în ziua în
care a primit nominalizarea democrată în 1932 –, cu care a
dat oamenilor de muncă şi a scos America din marea depresiune
economică, Franklin Delano Roosevelt a avut în primii patru
ani un singur inamic incontestabil: Curtea Supremă, majoritar
conservatoare. Susţinut de un Congres dominat de democraţi, de-a
lungul tuturor celor 12 ani cît a condus destinele Americii,
FDR şi-a văzut, din păcate, multe din iniţiative declarate de
Curtea Supremă ca neconstituţionale.
„Two of the horses are pulling in
unison today; the third is not“, susţinea FDR referindu-se la
Executiv, la Congres şi la instanţa supremă judecătorească. După
ce a fost ales pentru un al doilea mandat în 1936, Roosevelt a
hotărît să-şi atace direct „inamicu’ “. Bazîndu-se
pe faptul că vîrsta unora dintre membrii Curţii Supreme era
foarte înaintată, introduce un proiect de lege care să-i
permită preşedintelui să numească un membru suplimentar pentru
fiecare membru existent în Curtea Supremă, care are o vîrstă
mai mare de 70 de ani. Constituţia nu limitează numărul de membri
ai celei mai înalte instanţe judecătoreşti americane, aşa
încît...
...Nu termin de povestit istoria de mai
sus unui amic, cînd, din camera de alături, se aud
comentariile unui documentar despre... Curtea Supremă. Care, acum,
ca şi atunci, e majoritar conservatoare. Scalia are 73 de ani, spune
reporterul, Anthony Kennedy, la fel, iar Stevens a atins deja
venerabila vîrstă de 88 în aprilie trecut. În
Statele Unite există un singur membru în viaţă al Curţii
Supreme ieşit la pensie: Sandra Day O’Connor. Unul singur! Amicul
crede că am regizat momentul, trece dincolo să vadă dacă ceea ce
auzise e o transmisiune „live“. Rămîn singur, mustăcind:
nu e necesar – nu-i aşa? – ca istoria să se repete, e suficient
să recunoaştem modelele şi să rămînem în gardă.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters