…trailer trucks.
Sunrise, an orange strip crushed
against a far hill,
flares between their wheels.
John Updike, Rabbit, Run
Primele au dispărut microfoanele,
covorul roşu, ecranele gigantice. Apoi au fost strînse
gardurile de plasă metalică pe care scria, după caz, „Long
Fence“ sau „Property of Capitol Police“ – cele de la
Botanică, cele care mărginiseră Pennsylvania Avenue, cele de la
mall. Mexicani scunzi, solizi, înfriguraţi, purtînd
mănuşi fără degete au avut grijă de toate. Confeti – deşi
multe căzute pradă măturătorilor încă din prima noapte
după inaugurare – mai zboară încă aiurea în
vîrtejurile ascendente de pe lîngă clădiri. Trenurile
AMTRAC au cărat înapoi acasă invitaţii din Ohio, Carolina şi
Massachusetts, iar jet-urile pe cei din Dakota şi California.
Rochiile de bal, pătate sau nu de şampanie, au fost date la (şi
probabil ridicate deja de la) curăţat. Apoi, ca o dovadă că va
respecta promisiunile din campanie, ca şi pe cele suplimentare din
Ajunul Crăciunului, administraţia s-a pus pe semnat decrete, trecut
legi prin Congres şi tras la răspundere lumea finanţelor, limitînd
salariile anuale ale preşedinţilor de bănci la (mai puţin de) un
milion de dolari. Pachetul democrat de stimulare a economiei a trecut
prin ambele Camere, prin cea superioară, greu, cu icnituri şi
compromisuri, şi mai ales cu ajutorul decisiv al celor două
senatoare republicane de Maine. După toate astea, ne-am adus aminte
că 2009 e (totuşi) „Anul Lincoln“, deşi asta nu ne-a prea
ajutat să ieşim din sfera politicii, ci doar să mai evadăm din
timp. Oricum, am respirat uşuraţi că ţilindrul lui Lincoln ne-a
rupt de şirul prea lung de „current events“ şi ne-a readus la
normal. Am cotrobăit prin sertare după programele stagiunii
teatrale şi prin librării după ultimii laureaţi Pulitzer. De
trezit complet ne-am trezit însă printr-un şoc. Vestea care a
dat fiori iubitorilor de cultură americani, în zorii reci ai
noului an, a fost cea a morţii lui John Updike.
Exit 76
Cînd dispare un scriitor, unul
mare, adevărat, unul care a scris fără complexe, fără crampe, şi
mai ales fără să fie sclavul vreunei ideologii sau al vreunei
forme de activism ieftin, e ca atunci cînd din harta
literaturii cineva rupe un petec, o ciunteşte sau o arde la un colţ.
Geografic, cu Updike pleacă din literatura americană cel puţin
Pennsylvania tîrgurilor de provincie şi o bună parte din New
England. Spiritual, dispar ca personaje cîţiva reprezentanţi
ai protestantismului, iar social, un foarte bine creionat
om-din-clasa-de-mijloc. Temporal, un văl se lasă peste 50 de ani
din istoria Americii; cu o perseverenţă de invidiat, artistul a
revenit la fiecare sfîrşit de deceniu cu cel puţin un roman
care să-l fixeze. În anii ’60, ’70, ’80, ’90, şi-a
luat de fiecare dată la întrebări unul dintre personajele
preferate, Rabbit Angstrom. Ce s-a mai întîmplat cu
America ta în deceniul care a trecut? Tetralogia rezultată –
care mi-a complicat acum, pe neaşteptate, planul de lectură, ca, de
altfel, şi o carte deşteaptă dedicată lui Victor Rebengiuc, abia
primită din ţară – s-a ales şi cu două premii Pulitzer. Iar la
cîţiva ani după atacurile de la 11 septembrie, deşi la o
vîrstă care i-ar fi permis „să nu se amestece“, John
Updike l-a trecut, scriitoriceşte, pe un terorist printr-un
interogatoriu. L-a inventat ca teenager musulman de New Jersey şi
l-a luat la întrebări.
Sutele de caractere ale romanelor sale,
cizelate de la an la an, de la volum la volum – a publicat peste 60
de cărţi, în cam tot atîţia ani de carieră şi 76 de
existenţă – încremenesc acum în timp. Nu mai pot
spera la nici o operaţie estetică, nici măcar la o şlefuire sau
la o redirecţionare. Destinele lor, a acestor personaje, sînt
definitiv pecetluite. Ştiu, ne rămîne nouă să ne bucurăm
de ele în hardcover, paperback sau pe ecranul unui kindle, ca
text afişat digital. Aşa o fi, dar adevărul e că toate vieţile
astea au încremenit pe 27 ianuarie. Orbitele pe care gravitau
glisau ele însele – înaintea dispariţiei creatorului –
odată cu imprevizibilul univers literar, într-o greu
controlabilă expansiune. De-acum încolo, loop-urile lor –
spectaculoase în cazul cărţilor unuia ca Updike, nimic de zis
– vor fi din ce în ce mai cuminţi.
Harta bătrînei literaturi americane
Fapt e că pesimismul ăsta de luni
noaptea nu e provocat, unui cititor oarecare ca mine, numai de
dispariţia unui singur mare scriitor, ca Updike. Nu m-am născut şi
n-am crescut avînd pe noptieră romanele despre Rabbit, nici pe
cele despre Bech, şi nici pe cele despre revoluţia sexuală
americană. Descoperirea recentă că harta literaturii americane
contemporane e însă (cu totul) în pericol îmi dă
fiori. Altfel, n-aş insista şi aş trece la Lope de Vega.
Despre ce e vorba? Păi, din 2003, cînd
pe o noptieră precum cea sus amintită – a unui graduate student,
pe atunci – au început să se strîngă titlurile
importante ale americanilor, cel puţin patru dintre cei mari au
dispărut deja: Bellow şi Arthur Miller, în 2005, Mailer, în
2007, Updike, acum. Din păcate, generaţia cea mai puternică de
scriitori americani – de la cea a lui Hemingway şi Fitzgerald
încoace – e gata să părăsească acum scena „în
masă“. Gore Vidal are 84 de ani, Doctorow, 78 şi Roth, 76. Thomas
Wolfe, deşi încă în elegantul său costum alb pe
coperţile cărţilor nou (dar rar) publicate, e cu doi ani mai în
vîrstă ca Roth. Sallinger (ştiaţi că autorul romanului De
veghe în lanul de secară mai e în viaţă? N-a mai
publicat nimic de peste 30 ani, dar gurile rele spun că ar scrie
încontinuu) împlineşte 90. Pynchon şi DeLillo, oricît
de tineri şi de vulcanici în scriitură, au trecut şi ei de
70. Irving, creatorul memorabilului Garp, are 67 anul ăsta, şi
chiar „puştiul“ ăla de Auster ajunge, în doi ani, la
vîrsta pensiei. Iar în locul lor, aproape nimic! Bineee…
avem bestselleruri, avocaţi reprofilaţi ca romancieri, familii cu
cîte trei scriitori, femei detectiv, copii extratereştri şi
gospodine care scriu despre vampiri. Dar astea sînt toate atît
de lucioase, că nu risc să le pun pe noptiera aceea. Alunecă
naibii şi dărîmă ceaşca de cafea pe testele studenţilor…
Înainte să trec la Lope de Vega
– mi se pare mie sau nici unul dintre americanii mai sus listaţi,
în afara lui Bellow, n-a primit Nobelul? Eh, nu e el neruşinat
secretarul Academiei Suedeze cînd spune că scriitorii
americani nu participă la crearea universului literar mondial. Nu e?
Lope de Vega la Shakespeare Theatre Company
Prima premieră teatrală a anului în
D.C. – pe care am înghesuit-o între două vizionări de
pelicule nominalizate la Oscar, bunicele dar nu impresionante – a
fost cea cu The Dog in the Manger (Cîinele grădinarului). Vă
mărturisesc că nu mai văzusem un Lope de Vega de peste 15 ani. Ca,
de altfel, nici un Calderon de la Barca de la Cluj, din studenţie,
iar un Lorca de la Stockholm – Nunta însîngerată,
pusă în scenă, prin ’92-’93, de Eva Bergman, fiica lui
Ingmar Bergman. Numitorul comun aici: dramaturgi spanioli. S-ar putea
să mă pripesc, dar spaniolii se montează astăzi mult mai rar
decît alţii. De ce, nu e treaba mea să răspund. În
fond, şi românii se traduc mai puţin decît… danezii.
Fapt e că textul spaniol original, tradus exemplar de profesorul
David Johnston, în 2004, pentru Royal Shakespeare Company, e
folosit acum de tînărul regizor Jonathan Munby la Washington,
la Shakespeare Theatre Company.
Plasată în secolul al XVII-lea,
la Napoli, piesa poartă titlul unei fabule de Esop. Un cîine
păzeşte acolo cu străşnicie fînul dintr-un grajd, în
faţa tentativelor repetate ale celorlalte animale de a se apropia de
el. Hrana lor lui nu-i foloseşte decît, în cel mai bun
caz, drept culcuş, dar, chiar şi aşa, cîinele grădinarului
e în stare să lase animalele flămînde pe principiul:
opreşte-i pe alţii să aibă (să se bucure de) ceea ce ţie nu-ţi
poate folosi. Comedia în trei acte a lui Lope de Vega (cum e
posibil ca un om să scrie peste 1500 piese într-o viaţă în
care mai e ocupat şi cu două soţii, cîteva amante, un
război, preoţia, mă rog, o viaţă…?) ilustrează pilda esopiană
printr-o situaţie tipică de dragoste interzisă. De ce interzisă?
Din raţiuni de rang social. Diana, contesă de Belflor, îşi
surprinde secretarul, pe Teodoro, într-o escapadă nocturnă la
una dintre cameristele ei, Marcela. Deşi tentată la început
să îi ajute pe cei doi să-şi unească destinele, Diana
revine asupra deciziei şi, îndrăgostindu-se ea însăşi
de Teodoro, ajunge pradă acelei dragoste interzise de care aminteam.
Contesa refuză ideea de a se lăsa cucerită de un angajat, de o
slugă a ei.
Ceea ce mi s-a părut admirabil în
premiera de ieri seară este faptul că regizorul Jonathan Munby dă
o şansă onestă fiecăruia dintre personajele sale, nefăcînd
comedie de dragul comediei. Marcela, despărţită de iubit, suferă
cumplit (Miriam Silverman e realmente la limita lacrimilor pe scenă),
Teodoro (Michael Hayden), jucat pe degete de contesă, e în
pragul nebuniei, aşa cum e, de fapt, contesa însăşi, femeie
tînără, inteligentă, dar înlănţuită de propriile
convenţii sociale (pe Michelle Hurd aţi recunoaşte-o pe scenă din
apariţiile ei televizate în multe seriale, precum Law and
Order, ca şi din rolul său din Random Hearts). În ultimii
ani, am văzut multe comedii aparţinînd lui Shakespeare şi
două lui Moliere, care au o construcţie asemănătoare celei a lui
Lope de Vega, însă, pentru prima dată acum, după multă
vreme, am avut plăcerea unui spectacol în care bufoneriile
sînt excluse, iar efectul comic vine de la un nivel mai adînc
al textului şi al trăirilor dramatice. Ceva e european în
montarea lui Munby ăsta, mi-am zis coborînd pe 7th Street după
spectacol şi, ajuns acasă, am descoperit ce: regizorul însuşi
e băiat de Bristol. Nu că aş vorbi de rău oamenii de scenă
americani, dar se simte cînd textul e prelucrat… ca în
lumea veche, şi abia apoi adus (pe scenă) în minunata lume
nouă.
President’s Day 2009
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters