OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind l-am intilnit prima data, am refuzat sa ma las impresionat de tinuta lui intelectuala, de cultura lui generala, de istoria lui de geek cu un bachelor, doua titluri de master si un Ph.D., toate in matematica (!). Nici look-ul lui de universitar – dintotdeauna – pe care sacoul statea mereu, chiar si dupa trei sedinte consecutive, à la Armani, nici faptul ca aterizase la noi venind direct de la Department of Defense nu m-au impresionat atit cit faptul ca la masa, in asteptarea unui vice-presedinte de colegiu care intirzia, a inceput calm sa-mi explice schimbarea culorilor frunzisului in padurile din Virginia. Nu auzisem pina atunci ca oamenii pot vina culori! Stiam ca bancherii si cancelarii si premierii vineaza ursi, ca fanii vineaza autografe, ca la vinat de functii si titluri ies carieristii.

Auzisem despre si vazusem chiar documentare cu vinatori de tornado. Dar culori? Sa vineze ei culori-in-schimbare?!
Dictionarul englez-roman al Academiei si Institutului de Lingvistica, editia 2004, pe care m-am ambitionat sa-l cumpar, desi frumoasa mea sotie, pe buna dreptate, mi-a dat de trei ori peste mina in tirg la Teatrul National – distrindu-se apoi de cum o sa aratam cu doua perechi de ochelari fiecare, incercind sa descifram minusculele caractere ale lucrarii – ei bine, dictionarul asta cu „peste 130.000 de articole“ traduce foliage prin frunzis, ratind dinamismul termenului. Dinamism de care, inainte de a-mi cunoaste fostul decan, la acea masa impecabil asezata – cu trei cutite in dreapta si trei furculite in stinga – nu eram, nici eu, fireste, constient.

Mai am si acum foita detasata din blocnotes pe care, din citeva miscari de creion, mi-a conturat Blue Ridge-ul, un masiv in Apalasi. Dupa care, a aranjat in jurul lui niste curbe mai mult sau mai putin paralele, ca niste izobare. Stiti ce marcau acele curbe? Fall foliage-ul. Adica schimbarea culorii frunzisului. Cum avanseaza galbenul si ruginiul si rosul violent, prin toamna si padurile Pensylvaniei, ale Marylandului, ale Virginiei.
Ati putea crede, nu-i asa, ca tipul avea el o pasiune deosebita pentru natura, ca era o exceptie. Nici vorba. Am cautat in zilele urmatoare informatii despre foliage-ul acelei toamne. Si am gasit, pe rind, pagini de web, emisiuni de radio, buletine speciale TV, reviste si carti tratind subiectul. Am gasit Fall Color Reports pentru mai toate statele americane si Leaf Drop Reports si ponturi mai mult sau mai putin avizate despre saptamina, ba chiar si despre weekendul in care culorile toamnei explodeaza in padurile mele. Si, desi paduri – credeti-ma, cu istoria mea (timpurie) de geolog – am mai vazut si pe Valea Prahovei, si pe malul Mälarenului, la paralela 59, niciodata n-am simtit atit de mult comuniunea cu cei care, in jurul meu, alearga atit de organizat in intimpinarea sau, dupa caz, in urma culorilor toamnei. Vad aceasta fuga ca pe adevaratul, inegalabilul eveniment cultural al sezonului.

Toamna a adus cu ea, si anul asta, pe linga foliage, ca de obicei, si tirgul de carte. Sute de iubitori de literatura asteptind la Mall autografele scriitorilor preferati. Mallul, pentru acei dintre dumneavoastra care nu ati avut inca prilejul sa vizitati capitala americana, este un imens teren viran, o pajiste, in mijlocul Washingtonului. Strajuit de doua alei, conducind din fata Capitoliului pina la monumentul Washington.
The Book Festival difera de tirgurile de la Bucuresti, Göteborg sau Frankfurt printr-o coordonata esentiala: nu e un loc de intilnire al editorilor, al agentilor literari, al traducatorilor. Prea putin. Este, in primul, al doilea si al treilea rind, un festival destinat iubitorilor de carte. Din cele 50 de state americane, plus Districtul Columbia. Cititorii vin sa-si intilneasca idolii. Scriitorii tin speech-uri pline de umor si incurajeaza la lectura. Poeti, romancieri, istorici, eseisti, filozofi isi impart cele zece, douasprezece podiumuri si microfoane si, intr-o atmosfera relaxata, isi povestesc aventurile literare si personale.

Apoi ies de sub corturile imense, de sub parasolare, si se pun pe semnat autografe. Nu unul, doua, ci sute. Sint convins ca ati asistat la manifestari de gen mai simandicoase decit The Book Festival, dar ma indoiesc ca ati avut de multe ori ocazia sa vedeti scriitori „asaltati“ de cititori ca aici. Asaltul acesta e dat intr-o incredibila, exemplara ordine. Culoare marginita formal de lanturi vopsite in alb, sub cerul liber, in plin soare, unde bunici si copii si nepoti asteapta cuminti sa-si intilneasca autorul favorit. Library of Congress, unul dintre sponsorii principali ai manifestarii, ofera brosuri si liste de lectura si semne de carte. Si sticle de apa de la gheata pentru toti insetatii.
in afara doamnei Joyce Carol Oates, n-am vazut aici multi favoriti la Nobel – stiu, sinteti inca sub socul provocat de ultima nazbitie, abia facuta publica, a celor optsprezece din Svenska Akademien. Am vazut, in schimb, multi autori de bestselleruri. Unul dintre ei, David Baldacci. Un scriitor tradus in peste 35 limbi, in 80 de tari, in tiraje insumind peste 45 milioane de exemplare. Un scriitor de virsta lui… Cartarescu. Care e egal in popularitate, in America, cu orice jucator din NFL si NBA, cu orice starleta hiltoniana, cu orice membru al executivului. Desi e avocat, desi a „pierdut“ noua ani lucrind in avocatura si consultanta la virf, David Baldacci este astazi un scriitor al carui nume stringe usor citeva sute de oameni, jumatate pe scaune, jumatate in picioare, imediat ce se apropie de un microfon.

Un scriitor, un microfon, un speech de un umor controlat, inteligent, presarat cu invitatii la lectura. Nici o clipa din cele 30 de minute anuntate, devenite 45, Baldacci n-a indemnat direct la lectura vreunui roman de-al lui. Ci la lectura, atit. A vorbit (stapinind statistica) despre incultura si despre semianalfabetism, cerind audientei sa promoveze cu orice prilej cultura si (totala) alfabetizare a tinerelor generatii. Se simtea ca un indemn venit de la el, un autor de rasunet, are un alt impact decit cel venit, la o adica, din partea unei autoritati in pedagogie sau a vreunui politician. Scriitorul (numele in sine, Baldacci, n-are in jocul asta o semnificatie majora, intelegeti), de pe pozitia sa privilegiata (!), folosindu-si notorietatea, indemna la lectura. Prin vorbe, dar si prin fapte. El este, impreuna cu sotia sa, si fondatorul unei fundatii nonprofit dedicate eradicarii analfabetismului in SUA si nu numai – dar asta e alta poveste. Scriitorul avea (necesara) putere! Asta conteaza.
Cred ca se simte deja unde vreau sa ajung. La o lume unde scriitorii, nu se stie de ce, n-au voie sa (mai) aiba putere. Nu stiu astazi in Romania mai mult de trei, patru nume de scriitori romani de fictiune (indiferent de gen) care vind tiraje de peste 20.000 de exemplare.

Unul dintre ei e Cartarescu. Nu-l cunosc personal, trilogia lui nu se afla in momentul de fata pe lista mea de lectura, unde sint ca prins in schiza pe culori majore intre Leslie Chamberlain, Grass, McEwan si Auster, dar am constatat in ultima vreme ca un curent de antiopinie isi face simtita prezenta. Lume care, as putea paria, nu l-a citit niciodata (Cartarescu nu e intotdeauna easy la lectura, a se vedea Levantul) e deja plictisita de „reclama“ care i se face. Sa nu fiu inteles gresit: ma bucur sa vad ca un grup de critici tineri, sub 45, are astazi curajul sa spuna ce crede (cu adevarat) despre o opera literara, asa cum ma indispune sa vad ca oameni din anturajul direct sau cu interese economice directe ridica in slavi una sau alta dintre operele care „nu tin“. Ceea ce ma sperie insa e ca cititori superficiali, „forumisti“ si „bloghisti“ cu pretentii, foste glorii literare cirtesc ca au obosit deja de Cartarescu. De ce asa de repede? N-a apucat omul sa nu fie „nominalizat“ pentru Nobel de doua, trei ori si ne-am si plictisit.

Povestea cu sansele la Nobel, ca si cea cu prezenta in trecut a unor scriitori romani pe o lista scurta trebuie putin revizuita. Daca nu pasaportul din raftul de jos al noptierei, macar anii de ziaristica de la Göteborg ma legitimeaza cumva in intentia de a oferi cititorului o imagine (reala) a unei Suedii unde membrii de frunte ai partidului dominant, social-democrat, incing la sfirsitul congreselor hora pe Internationala. Nici o figura de stil aici, doar o imagine, publica, care mi-a ars retina cu citiva ani in urma. Dar despre asta, intr-un articol viitor. Pina una alta, abia intors in birou, din curtea colegiului, unde impreuna cu alti trei sute de profesori si studenti l-am asteptat pe Obama (37 de minute intirziere la momentul in care eu am renuntat), incerc sa refac sirul gindurilor de asta-noapte care ma condusese la dezlegarea enigmei – de ce e Giuliani singurul cu sanse reale de a o invinge pe doamna Clinton?

Maryland, 23o C la umbra