OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La citeva din statiile terminus ale metroului din Stockholm, in anii ’90, se formasera niste bande violente care, dupa lasarea intunericului, provocau, agresau, pradau calatorii intirziati. Politia se dovedise neputincioasa sau, pur si simplu, fusese neinteresata de situatie in prima faza. La apelul disperat al multora dintre cei lezati, ziarele au hotarit sa intervina, lasind citiva reporteri de investigatii sa afle cine sint de fapt atacatorii.

Cercetarile ziaristilor nu au necesitat mai mult de 48 de ore; membrii acestor gherile juvenile s-au dovedit a fi in covirsitoare majoritate imigranti sau copii de imigranti, asa-zisi suedezi-de-prima-generatie, gata sa se certe – de timpuriu – cu legea. De ce nu intervenise politia si mai ales de ce pina si relatarile de presa erau, in ciuda situatiei critice, acum, cind scandalul izbucnise, difuze? Materialul tiparit parea, pentru un neavizat, filtrat printr-o lentila murdara. Si chiar era.

De ce? Ei bine, problema – evident locala, Suedia e in genere o tara linistita – era vazuta de oficialitati ca una foarte spinoasa. Cum adica sa recunosti tu public ca atacatorii, hotii, purtatorii de arma alba erau straini? Ma rog, unii proaspat suedizati, dar straini. Cum sa admiti tu ca de fapt cheia jocului e acolo, in traiul acelor est-europeni, sud-americani, arabi, in felul lor de a intelege si a (nu) se adapta, ca si in (in)capacitatea celorlalti de a-i intelege si, cu grija, asimila?! Adevarul-de-ascuns era miezul unui ghem infasurat din cuvinte goale, dur ca piatra. Cuvinte golite de sensurile lor sanatoase, tocite in sedinte ale organizatiilor asa-zis umanitare, de aparare a tot felul de drepturi, tocite in salile de curs ale multor universitati umaniste, in lucrari de masterat si doctorat sustinute in domenii inventate din nimic si impuse in mod agresiv in ultimii ani, mai ales.

Ezitarile guvernantilor, ale oamenilor de ordine, ale ziaristilor, ale personalitatilor publice n-au facut decit sa adape elementele de extrema, neonazistii, care si asa, in virtutea drepturilor democratice (cum altfel?), se bucurau de toate libertatile sociale posibile plus alte citeva. Ca orice minoritate, in lumea moderna, trebuiau, nu-i asa, si ei (ca si strainii) sa se bucure de (o falsa dar speciala) protectie. Discriminarea pozitiva a fost timp de mai bine de un deceniu la ordinea zilei in Suedia. Ea a indepartat, in loc sa apropie, grupurile etnice intre ele, a distrus coeziunea societatii. Iar faptul ca acel conflict de la metrou, escaladat pentru putin timp la nivel de lupte intre straini si neonazisti, s-a incheiat pina la urma cu bine (nu acelasi lucru se poate spune, spre exemplu, despre conflictele anuale din 30 noiembrie sau despre cele din timpul demonstratiilor din primavara 2001) e datorat numai faptului ca, repet, in general scandinavii sint astazi atit de pasnici pe cit de rebeli au fost cu o mie de ani in urma stramosii lor vikingi. Haiducii-de-la-metrou cu lanturi si cutite au fost cumva covirsiti de fortele (nauce, dar masive) pe care societatea le-a indreptat pasnic impotriva lor.

S-ar putea sa ma insel, dar atunci cind Romania a cerut sa faca pasul spre Europa, bogata dar cazuta prada relativismului si corectitudinii politice (ati vazut cum se deturneaza un termen cum ar fi „corectitudine“, redefinindu-l?), nu prea stia ce-o asteapta. incet, incet, afla. Iar Europa oamenilor recenti e batuta cu propriile arme. Romania va afla incet si cum scoala e invadata de populism si forme fara fond, si cum traditia ajunge sa fie privita ca o rusine, si cum istoriei i se cere rescrierea. Pina una-alta, cu un ministru de externe total lipsit de experienta, vad ca romanii sint prada dubla: la atacurile (fizice) ale poterelor ad-hoc constituite in, pentru inceput, Italia, ca si la cele (verbale) cu nuanta moralizatoare ale politicienilor occidentali versati in a jongla cu asemenea situatii, folosindu-se de fraze depanate de pe ghemul mai sus amintit. Si, credeti-ma, e doar inceputul.
America (plina cindva de prejudecati) se afla la patru decenii si mai bine de miscarile pentru drepturi civile. Si desi comunicarea dintre diversele grupuri etnice e infinit mai buna astazi decit in vremea lui Luther King, iar handicapul economic intre oamenii cu aceeasi pregatire si educatie e redus aproape la zero, discriminare exista.

Atita doar ca discriminarea asta pe care in vremea adolescentei – intoxicat de reportaje in alb-negru acuzind lumea capitalului – o credeam produsul unui anume grup la putere, am descoperit mai tirziu ca e... la indemina oricui. Si ca, in fond, termenul nu e neaparat si pentru totdeauna destinat unei conotatii negative. A dori sa te separi e mult mai frecvent, astazi, decit a fi separat. in Statele Unite discriminarea cartierelor de locuit e de multe ori totala. Ati putea spune aici ca imaginea e cunoscuta, ghetouri ale celor de culoare sau ale, stiu eu, mexicanilor si zone, daca nu luxoase, cel putin de un standard net superior, ale albilor. Cliseu. Afro-americanii doresc la fel de mult ca si albii sa traiasca in comunitati unde predomina demografic; la fel latino-americanii, scandinavii si asa mai departe. Ba chiar in interiroul comunitatii afro-americane, spre exemplu, se formeaza astazi o clasa (cu venituri) de mijloc distincta si foarte puternica. Nu ma refer la cele douazeci de staruri de Holywood cu vile in Beverly Hills sau la cinciul de baza al celor de la Pistons, ci la functionari guvernamentali, cadre medicale, administratori si educatori. Venitul, income-ul, asta imparte/desparte, cel putin la fel de mult ca etnia. Exista, in Maryland, Virginia si D.C. zonele cu chirii de pina la 800 de dolari pentru un two-bedroom apartment, altele intre 800 si... 1200, si asa mai departe.

Nu neg aici existenta oricaror tensiuni rasiale: a se vedea procesele celor sase de la Jena, Louisiana, cel mai recent exemplu. Problema e ca eforturile se cer facute nu numai de catre majoritari, ci si de catre minoritari. Tehnica ascunderii gunoiului sub pres – de catre oficiali, juristi, ziaristi si chiar... artisti – nu ajuta. in ultimele doua decenii de (in)corectitudine politica, minoritatile au pierdut mult din ajutorul sincer al acelor majoritari care participau in anii saizeci la marsurile lor. Umar la umar cu Dr. King. Cine le-a luat locul? O intelighentie care vintura slogane si promoveaza atit de periculosul affirmative action.

Si totusi, schimbarea de optica e pe cale sa se produca. Stiti ce a anuntat-o, artisticeste? Un lungmetraj de un deosebit curaj: Crash. L-ati vazut?! Europa occidentala, cea nordica cel putin, pe care o cunosc bine, mai are mult de indurat pana sa acumuleze puterea de a spune lucrurilor pe nume, precum o face filmul lui Paul Haggis si Bobby Moresco. Romania poate sari usor, insa, peste aceste (haotice) etape europene si poate urma sau inventa alte cai, mai sincere, de rezolvare a problemelor pe care ultimele luni au aratat ca le are. Artistii sint astazi in Romania infinit mai liberi decit acum saptesprezece ani si, din pacate, ceva mai liberi decit vor fi peste (alti) patru-cinci ani de indoctrinare europeana. N-ar fi rau ca scriitorii romani sa scrie azi cu autocenzura la zero. Vor regreta, altfel, destul de curind, pierderea momentului de libertate. (va urma)