Ne-am dus, de Thanksgiving-ul trecut,
să-i facem o vizită doamnei E. şi soţului ei, într-o
suburbie din nordul D.C.-ului, cu lume de mare ţinută. Amfitrioana
insistase încă din vară să fim prezenţi la această
celebrare a anului de graţie 1621, cînd pelerinii sosiţi din
vechea Europă mulţumiseră cerului (şi indigenilor, care îi
învăţaseră să cultive o plantă stranie, numită porumb)
pentru prima recoltă pe Pămîntul Făgăduinţei.
N-am vrut să mergem cu mîna
goală. Ne-am înarmat cu pinot noir-ul şi cu crizantemele de
rigoare, dar am întrebat gazda, prudenţi, şi despre obiceiul
locului. Şi am aflat că, dacă insistăm şi ţinem cu tot
dinadinsul (nu că am fi ţinut), putem să contribuim la masa
festivă cu… salata. Cetăţeni ai lumii moderne, globalizate,
conştienţi de riscurile consumului diferitelor foi de salată
asupra persoanelor cu fobii şi intoleranţe, am investigat
chestiunea prin două-trei întrebări suplimentare şi, aflînd
cu surprindere că avem mînă liberă, am dat fuga la
supermarket, unde am umplut un coş cu Lettuce, Iceberg şi Romaine
(frunze cu nume exotice, carevasăzică), plus trei feluri de
dressing şi două sorturi de oţet balsamic. Gazda insistase asupra
pregătirii finale a bucatelor la faţa locului, pentru crearea unei
atmosfere demne de o serbare cîmpenească (ţinută la timp de
seară, în spatele uşilor duble, altminteri închise; era
un frig şi o ceaţă afară…), aşa că am pus materiile prime
descrise mai sus în două recipiente de plastic încăpătoare
şi le-am dus în portbagaj, alături de dulciurile pregătite
pentru copiii cuplului organizator.
Ne-am parfumat a-ntîia,
nevastă-mea s-a urcat pe cizmele ei înalte (abia primite cadou
de la subsemnatul), m-am asigurat că ochelarii de călătorie, în
tocul extraplat, sînt unde trebuie, în buzunarul de la
piept al sacoului – în caz că am nevoie să admir vreo
ediţie rară în biblioteca vilei sau să triez diferitele
sorturi de salată –, şi… la drum!
Am prieteni, mon cher, care jinduiesc
după zone rezidenţiale ca aceea prin care începuserăm să
rătăcim la şapte fix, printr-o beznă autoritară, contrazisă
sporadic de felinare romantice la bot de deal. Ar da orice amicii să
li se facă loc într-un astfel de cartier. Pe mine mă lăsa
rece, încercam – în timp ce trăgeam de volan ba la
dreapta, ba la stînga, pe străzi pietruite – să găsesc o
formulă de introducere în care să laud casa şi amplasamentul
ei, ceva de genul „You must be very proud“.
Parcăm, suim dealul cu salatele în
mînă şi sunăm la uşa vilei. Răspunde o sufragetă, 37-45,
cu un şorţ cu ciuperci brodate la gît, pus peste o bluză de
gală. Are mîinile ude şi părul într-o dezordine
studiată. De sub şorţul protector se iţeşte şi o pereche de
şosete cu dungi colorate, orizontale. La vederea degeţelelor jucînd
în ciorapii de clovn, cei 13 ani petrecuţi cîndva în
Suedia îşi spun cuvîntul: hait, îmi zic, să vezi
că milionarii ne descalţă; tac, spre a-i oferi consoartei mele
cîteva clipe de bucurie (în plus) pînă la momentul
adevărului – ce ştie biata mea soţie, venită din România
direct în lumea academică americană, unde figura cu
descălţatul nu i se mai întîmplase. Ar fi pentru prima
dată. Amicii mă tentaseră în invitaţie cu o trimitere la
Kurosawa, în ţara căruia petrecuseră ultimii ani ai
defunctului secol XX, şi eu, naiv, acceptasem, părăsind oarecum
lumea pur academică abia amintită.
Sufrageta, deşi n-are ochi albaştri,
îmi zîmbeşte à la Göteborg, larg şi gol.
Dau să mă uit pe bileţelul rătăcit în buzunarul
pardesiului, să văd de ce nu ne invită toanta în casă şi
de ce nici urmă de coniţă, de doamna E. Cînd, de undeva din
interior, în fine, se aude vocea cunoscută. Nevastă-mea, fată
de gaşcă, cu picioare la fel de frumoase şi în cizme, şi în
şlapi, nu ştie ce-o aşteaptă, însă e şi ea uşor
contrariată deja de prezenţa celei care, deşi se repezise prima să
deschidă uşa, tace acum şi aşteaptă parcă să ne audă dîndu-i
parola. Vine madam E., thank God, de Thanksgiving. Face prezentările
acolo, în prag, sufrageta e o musafiră (nume de familie
englezesc, prenume german) care s-a făcut comodă, aşa cum o să ne
facem şi noi, nu-i aşa? Şi astea fiind zise, (plus ceva despre
ecologie, who cares what), uşa e împinsă la perete,
dezvăluind un set de unsprezece perechi de ghete, adidaşi şi
pantofi de lac, care, din momentul în care au fost descălţaţi
şi pînă acum, au intrat probabil în conflict unele cu
altele, fiindcă se calcă vădit pe bombeuri.
Îi dăm gazdei salatele şi
purcedem la descălţare. Un minor căruia i s-a făcut educaţia
corespunzătoare se repede pe nişte scări în sus şi se
întoarce cu două perechi de papuci. Îi iau pe cei de
piele, deşi, gîndesc, au fost cîndva victimele unui atac
canin. Lîngă mine, Nico se alege cu unii roz cu pompon. Eram
aplecaţi în faţă, ca doi fotbalişti verificîndu-şi
şireturile şi crampoanele înainte de a fi introduşi în
teren. Îi suflu: auzi, bine că i-ai luat tu pe ăia, nu se
potriveau la nuanţă cu sacoul meu. Pufnim (N. se ţine de mine să
nu se dezechilibreze de rîs); noroc că n-avem martori:
dumneaei, doamna E., este dusă cu salata, iar copilul, trimis să
pună crizantemele în apă.
Ne-am strîns toţi în
bucătărie. În jurul unui curcan imens, dar foarte palid.
Amfitrionul şi soţul sufragetei sînt computerişti. De frica
de a nu fi cooptat într-o discuţie despre blackberries, scuze,
despre „BlackBerry“, mă prefac că sînt încîntat
de motanul familiei. Mai tîrziu se va vedea că numărul lor,
al motanilor din vilă, este mult mai mare. Dispar în living
room. E imens – parchet pe jos, cămin, ferestrele care dau la
stradă ocupă un perete întreg. Pe parchet, de-a lungul serii,
diferite personaje (desculţe) vor aluneca punîndu-se în
posturi mai mult sau mai puţin comice.
Ne aşezăm la masă. Ne ridicăm spre
a ne reaşeza cu toţii un scaun mai la dreapta, coniţa tre’ să
fie lîngă uşa de la bucătărie; nu se ştie de ce, fiindcă
toate felurile de mîncare sînt deja etalate pe masă. Ne
ridicăm din nou şi ne aşezăm un loc spre stînga; coniţa
aduce încă un scaun pentru unul dintre copiii femeii cu
ciorapi în dungi, care scăpase numărătorii. 20-30 de feluri
de mîncare, multe dintre ele arătînd apetisant: curcan
umplut cu tot felul de crutoane şi jeleuri, pîine de casă,
cranberry sauce, green been casserole, plăcintă cu dovleac. Belşug,
ce mai! Sucurile gastrice îşi iau avînt, dar… n-apuc
să-mi aşez şervetul în poală, că e în plină
desfăşurare un joc de societate: care e contribuţia culinară a
cui şi ce minuni a avut de săvîrşit pentru a o aduce la
starea de graţie în care se află acum? E probabil
echivalentul de familie al jocului pedagogic care se practică la
fiecare sfert de oră de workshop în (idioata) noastră lume
modernă: take three minutes and share your thoughts with your
neighbor…
Salvarea îmi vine de unde mă
aşteptam mai puţin, de la musafira cu ciorapii în dungi: n-ai
vrea tu să te duci pe verandă să aduci vinul, zice ea,
asumîndu-şi, ca şi la intrare, mai devreme, rolul de gazdă.
Dar eu, nechibzuit, fără să scot în prealabil din buzunarul
de la piept cartonaşul cu textul „tentativă de glumă“, o
întreb ce-ar zice dacă i-aş răspunde că „n-aş vrea“.
Eh, ce-ar zice ea de asta? Femeia se indignă şi îşi trimise
brusc unul dintre copii în căutarea sticlei cu pricina,
lăsîndu-mă la jumătatea gestului de a mă ridica în
picioare.
Trei minute mai tîrziu, cînd
soţul sufragetei şi-a terminat povestea despre achiziţionarea,
fezandarea şi darea la cuptor a palidului curcan, ni s-a permis să
trecem la servitul bucatelor. Şi aici, tot un ritual: castroanele şi
tăvile treceau în sens trigonometric din mînă în
mînă, serveai, lăudai, dădeai mai departe. Dacă n-aveai
nimic de lăudat şi nu intenţionai să serveşti, rămîneai
clipe bune cu platoul în mînă, aşteptînd vecinul
din dreapta să termine cu circul şi să îţi preia
ridichile-tzatzikiul-măslinele ca să le dea mai departe. Treaba e
că felul de mîncare la care tînjeai tu stătea în
mîna tremurîndă a babei din faţa ta-stînga – te
şi întrebai dacă nu-l scapă ea sau altcineva din mînă
pînă ajunge la tine –, iar lămîia în aspic, la
care spera probabil ea, îşi schimba consistenţa în mîna
ta în aşteptarea următoarei mutări.
Unul dintre computerişti, care se
chinuia, mon cher, să-i facă curte nevesti-mii, aflînd că e
româncă, s-a apucat să înjure filmul lu’ Mungiu. La
aşa o tehnică de seducător, nu-i de mirare că la viaţa lui nu se
alesese cu mai mult decît femeia-cu-ciorapi-în-dungi. Cum
noi nu văzuserăm filmul la momentul acela, n-am catadicsit să-l
apărăm decît prin enunţarea a trei premii despre care
auziserăm că le obţinuse deja.
Fapt e că tensiunea creştea, distanţa
pînă la prezumtivii cunoscători ai lui Kurosawa era
considerabilă, aşa că, vrînd-nevrînd, eram lăsat pe
mîna celei care tocmai destupase vinul nemţesc. Mă iertase
pentru lipsa de promptitudine de mai devreme şi mă pusese să gust
din el. Am făcut-o şi i-am răspuns (numai în gînd) cu:
ei, nemţii, stau ceva mai bine la Volkswagen-uri. Numai că
tentativa mea de a evita un conflict deschis în jurul
curcanului de Ziua Recunoştinţei, prin înlocuirea răspunsului
cu un sunet laudativ, o consoană de la mijlocul alfabetului
prelungită demonstrativ, a eşuat. Fiindcă un sfert de oră mai
tîrziu, aflînd de originea mea europeană, mă atacă
frontal şi inexplicabil cu întrebarea de ce am venit, şi mai
ales cît timp am de gînd eu să stau „la Americi“.
Întrebare agresivă, care, în anii mei suedezi, mi se
pusese săptămînal în cele mai diferite cercuri, vădit
sau mascat xenofobe, dar de a cărei existenţă, în cei cinci
ani americani, uitasem complet. Reflexul creat cîndva a
funcţionat însă instantaneu: din acelaşi motiv pentru care
ai tăi au venit, probabil, cîndva, din ţara lui Zinfandel –
vinul cel acru de care eşti aşa de mîndră. Cele două gazde,
de undeva din capul mesei, îşi ridicară capetele brusc din
farfurii la auzul întrebării şi ciuliseră urechile ca doi
dobermani gata să intervină, dar se liniştiseră la auzul
răspunsului meu.
O secvenţă în trei timpi –
întrebarea ei (tacîmurile tac instantaneu în jurul
mesei), răspunsul meu (din nou mişcare vioaie) şi precizarea ei:
care Zinfandel, că ea e venită nu din Germania, ci din
Scandinavia?!
M-am înecat cu curcan,
onorabililor. Am ieşit pe verandă tuşind. Şi, spre surprinderea
gazdelor, nevastă-mea n-a venit după mine să-mi dea palme după
ceafă. Ba chiar, zîmbind, le-a oprit şi pe gazde, care se
impacientaseră: dacă vă spun eu că îi e bine? Şi chiar îmi
era, rîdeam de nebun ţinîndu-mă de unul dintre stîlpii
de care era prins hamacul, în timp ce trei pisici ţopăiau în
jurul meu.
York, Pennsylvania, Thanksgiving 2008
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters