Abe Lincoln a acceptat un război civil din disperarea de a
nu putea convinge Sudul să elibereze sclavii de culoare. Prin urmare, Lincoln –
comemorat în 2009, la bicentenar – este un erou al acestei minorităţi, alături
de Kennedy şi de Martin Luther King. Ţinuţi secole de-a rîndul în sclavie,
astăzi, afro-americanii sînt încă victime ale efectelor secundare ale acestei
plăgi: sărăcia, lipsa de studii, marginalizarea socială. Cartierele de negri,
suprapopulate, au aspect de ghetou, cu şomeri şi cu violenţe la tot pasul,
încurajate de o poliţie (albă) indiferentă. Stereotipuri! O combinaţie de teme
hollywoodiene şi de teme de doctorat. Preluate şi întreţinute pe toate
meridianele. De neoliberali şi de neoconservatori. După caz.
Bolnavi de linişte
Am avut ocazia să locuiesc de două ori, pe perioade lungi,
în două state americane diferite, în cartiere în care populaţia de culoare era
majoritară sau, cel puţin, foarte bine reprezentată. Sînt un tip comod, dispus
să plătesc în plus la chirie (sau la bancă) pentru a nu fi nevoit să mă arunc
zilnic în vîrtejul de pe autostrăzi – mă fascinează proximitatea oraşelor mari,
dar nu şi ieşirea din ele, la 3:55 p.m. Sînt la fel de generos cînd e vorba de
liniştea mea. Liniştea de dincolo de pereţii apartamentului, cea din scara
blocului sau din curtea cu grătare din spatele casei, cea din parcare sau de pe
malul heleşteului de peste drum. Linişte! Nu-mi plac nici mirosurile de
mîncăruri exotice plecate aiurea prin cartier pe geamuri uitate deschise: nu
vreau să simt curry în nări, cînd mestec în ceaiul de tei, şi nici scorţişoară
muiată în lapte, cînd beau Pinot Noir – deşi, poate pierd aici pagini gata
scrise pentru un viitor (la fel de exotic) roman. Ducă-se! Nu mă distrează răcnetele
copiilor, care mă fac să citesc de trei ori aceeaşi pagină din Luminiţa mon
amour, şi nu ţin să am cu cei mai mulţi dintre vecinii mei mai mult decît o
simplă relaţie de cordialitate. Eh, toate astea fiind zise, am ales în două
rînduri (!), de cînd sînt în Statele Unite (odată, în Deep South, apoi, pe
Coasta de Est), să locuiesc în cartiere sau în zone în care populaţia albă nu
era majoritară. Şi nu am fost dezamăgit.
Ca şi mine, cei cu care mă întîlneam în faţa cutiilor de
scrisori sau în sala de fitness, mulţi dintre ei de culoare, erau... bolnavi de
linişte. Ca european, acest bun-simţ exacerbat, contrastînd atît de puternic cu
stereotipurile cu care fusesem hrănit, era pentru mine aproape comic. Nici
gloanţe, nici droguri la colţul străzii. Iar copiii de 10-12 ani, care – la ora
la care eu plecam cu maşina spre studenţii mei pentru orele de după-masă – se
întorceau de la şcoală, erau îmbrăcaţi în uniforme elegante, nu în jeanşi, nici
în haine de sport. Copii de culoare cu părinţi de culoare! N-avem ce negocia
aici.
Pauperitatea minoritarilor ca temă de doctorat
Pe de altă parte, nu cred în statistici mai mult decît
credea Mark Twain, deşi, cică, aş avea studii relativ înalte în ştiinţa numită
Statistică. Dar asta e totuşi altceva. Nu cred că familia afro-americană are
astăzi o existenţă mai grea ca, spre exemplu, cea a agricultorului alb din
midwest, a mecanicului abia concediat de la Detroit sau a pescarului din
Alaska. Nu cred că tinerii de culoare sînt mai prost îmbrăcaţi decît confraţii
lor albi sau asiatici. Dimpotrivă! La volanul multor SUV-uri, aici, în
Midatlantic, de la Richmond la New York, dar şi în Sud, la Atlanta sau
Birmingham, am văzut şi continui să văd şoferi de culoare înconjuraţi de
familii de culoare. Or, SUV-urile nu sînt, domnilor, semn de pauperitate.
Oricît am încerca să strîngem date pentru statistici care să se concretizeze în
doctorate cum laudae.
Fapt e că minoritatea neagră de azi, în America, este pe
cale să dezvolte în interiorul ei o clasă de mijloc foarte puternică, ce va
avea în 10-15 ani un cuvînt greu de spus în dinamica societăţii. Astăzi, ea
încă are probleme foarte mari şi statisticile n-o ajută, dar însănătoşirea,
detoxifierea se vor produce (mai ales) în prezenţa adevărului. Un adevăr venit
dinăuntru, ca cel dezvăluit de actorul Bill Cosby, o personalitate care,
ignorînd political corectness, şi-a asumat rolul de a spune lucrurilor pe nume,
sperînd să-i aducă pe cei de culoare... „on the path from victims to victors“.
Adevărul a lipsit multă vreme din istoriile oficiale. Şcoala
însăşi a preferat, în ultimele decenii, un neadevăr convenabil, blînd, unui
adevăr neplăcut, dar terapeutic. Lincoln, spre exemplu, nu a aruncat America în
război civil pentru a-şi duce la îndeplinire planul de a aboli sclavia, cum s-a
„predat“ la catedră decenii de-a rîndul. Lincoln era aproape la fel de pasiv în
problema sclaviei ca şi restul politicienilor raţionali ai momentului. La
încercarea de secesiune a reacţionat el, republicanul Lincoln, ţelul primordial
fiind de a păstra uniunea intactă. Problema sclaviei, pe baza căreia cîştigase
alegerile, provocase Sudul, asta-i drept. Dar nici un istoric serios nu mai
pretinde astăzi că Lincoln se cuvine a fi eroul absolut al populaţiei de
culoare. Şi nici nu este.
Tuşind în pumn
De cînd la Casa Albă s-a instalat un preşedinte de culoare,
polemicile se ţin lanţ. Mai întîi, caricatura aceea de prost gust apărută în
New York Post, pentru care Murdoch însuşi, ca să calmeze spiritele, şi-a cerut
scuze. Maimuţa, împuşcată de doi poliţişti, (albi) dintre care unul aruncă
replica: Eh, să vedem cine mai scrie acum următorul pachet de stimulare
economică“. Apoi, cîteva intervenţii agresive ale demagogului Rush Limbaugh –
talk-show host –, care a pus paie pe foc declarînd că oricît de nepatriotică
poate părea poziţia lui, el îşi doreşte ca programul de stînga de redresare
economică al lui Obama să eşueze. Candidaţii la portofolii ministeriale, cu
impozitele neplătite, n-au ajutat nici ei la stingerea... incendiilor.
Fapt e că, pînă una-alta, Dow Jones-ul e în cădere liberă,
iar mie, personal, ultimele calcule mi-au arătat că la fiecare salariu pe anul
în curs voi primi un plus de 30-45 de dolari. Semn prost. Ah, nu fiindcă suma e
insignifiantă, ci pentru că, în naivitatea mea, nu văd cum o să ajute cadoul
ăsta la relansarea economiei Statelor Unite. O imensă sumă de bani risipită
aiurea, pare-se, cînd ceea ce aşteptam erau mutări strategice care să provoace
reacţii în lanţ. Polemica, avînd sau nu iz de rasism, e deci întreţinută
involuntar şi de paleativele propuse de Administraţia Obama. Care a cam risipit
jumătate dintre cele 100 de zile de totală încredere, acordate (cec în alb) de
presă şi de o bună parte din populaţie.
Că veni vorba de polemică. Într-o dispută recentă, doi
intelectuali de valoare (aş zice), de la Bucureşti, dezbăteau problema crizei
economice mondiale şi a influenţei pe care împrumuturile fără acoperire, date
minoritarilor în Statele Unite, ar fi pus în mişcare caruselul recesiunii. Unul
dintre ei, deşi bine informat, ridica nejustificat la rang de factor decisiv
acest simplu catalizator. Celălalt, care, trebuie să recunosc, m-a speriat de-a
dreptul, a plecat cu demonstraţia de la cazul de mai sus şi a ajuns, din doi
paşi, la... cianură. Nu mă prefac aici că nu înţeleg contextul, dar să laşi tu
demonstraţia să alunece pînă la cianură, domnule!?
Ca să nu mai spun că amîndoi aruncaseră populaţia neagră şi
pe cea latino în aceeaşi categorie (şi pe unii, şi pe alţii i-ar pufni rîsul),
fiecare dintre cele două minorităţi avînd o cu totul altă structură şi dinamică
de grup. Vorba lui Bill Cosby (şi titlu al uneia dintre cărţile incendiare
semnate de el, împreună cu doctorul Alvin Poussaint): „Come on, people!“.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters