OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Yo no naka wa
Mikka minu ma ni
Sakura kana
Oshima Ryota – sec. XVIII

Va aduceti aminte al doilea vis din Akira Kurosawa’s Dreams? Un pusti e judecat de spiritele unor pomi roditori. E acuzat pentru pomii taiati, „crima“ comisa, in fapt, de familia sa. La poalele unui deal de un verde intens, pustiul, intr-un chimono de matase indigo, e supus intrebarilor (la inceput) dure ale unui complet de judecata invesmintat in portocaliu stralucitor, cu chipurile ascunse in spatele unor masti albe Kabuki. Totul straluceste in cadru. Acuzatorii sint toti urcati pe dealul terasat din fata copilului, amenintatori, batjocoritori. Lacrimile incep sa-i curga pe obraz si cineva incearca sa-l apere: el a plins cind au fost taiati. Da, pentru ca ii plac fructele, de aceea! Atunci copilul isi inghite plinsul si rupe tacerea: ba nu! Fructe pot sa cumpar. Dar de unde sa cumperi o livada in floare?!

Cum nu vorbesc limba japoneza – iar despre cultura nipona stiu (mai ales) ce m-a invatat Angela Hondru de-a lungul unei nopti, in tren, la-clasa-intii-in-frig spre Viseu, acum douazeci de ani –, m-am bucurat de versurile cu iz de haiku ale lui Ryota, in traducere; deci: „Viata e scurta/ Precum gloria de trei zile/ A florii de cires“. Cu putin noroc insa, si anul asta, ca in oricare din ultimii 96 de ani, locuitorii Washingtonului, precum si turistii, zecile de mii de turisti, se vor putea bucura de frumusetea florii de cires pentru cel putin doua saptamini. Timp in care, pe rind, vor inflori cei… 3.750 de pomi japonezi de pe malul Potomacului si al lacului dintre monumentul Jefferson si piramida lui Washington.
in prima mea primavara la Washington, in 2006, nu i-am gasit. Pe cei 3.750 de ciresi. Stiu, stiu, dar orasul e tot presarat cu (alti) pomi in floare si un film de 36 de pozitii (nu trecusem la digital pe vremea aceea) era gata inca inainte sa ies din Capitol Hill. Asa ca nu mi-a trecut prin cap sa merg la lac, jos, dincolo de piramida. M-am intors acasa triumfator, considerindu-ma unul dintre cei zece, sau douazeci, sau treizeci de mii de oameni pe care NBC-ul – nu-i asa? – ii numarase, in acel weekend, ca se bucurasera de Cherry Blossom Festival.

Anul trecut insa, in 2007, am fost ceva mai norocos. Eram intr-o perioada de convalescenta, ma „stricasem“ cumva la suflet, se rupsese o punga cu venin in mine si n-aveam chef in ziua aceea nici de poze, nici de fotografa care tot incerca sa ma imbuneze. Ma inarmasem cu o umbrela cu coada lunga, chapliniana, si, dupa ce o propteam in asfalt la un pas jumate in fata, ma apropiam si ii loveam cu piciorul virful, cu sete, ridicind-o la verticala. Preocupat de joc, n-am realizat cind m-am departat de Constitution si am trecut pe la fintina de la veterani. Iar cind am ridicat ochii din pamint, am vazut-o, aparuta dintr-odata, ca o naluca: padurea de ciresi in floare. Nu livada, ci o padure, un cring de ciresi. Sute de ciresi pe malul lacului, obturind complet imaginea monumentului de pe malul opus. Florile nu stateau pe creanga cuminti, una pe dreapta, una pe stinga, si tot asa, cum fusesesi invatat cindva la ora de botanica. Inflorescentele sint ca niste explozii de roz si alb, din ceea ce ai crede ca e un singur mugure nascindu-se flori in ciorchini. Nicaieri in Europa nu vazusem asa ceva. Si pomi in floare mai vazusem, ce Dumnezeu, si in Herastrau, si sub Sacré Coeur, si in Trädgardsföreningen.

Am intrat pe sub arcadele grele, grele, grele de floare ca intr-o poveste si mult timp, in dupa-amiaza aceea, mi-a fost frica sa nu fi patit ceva grav. Ca halucinam. Imaginea sutelor de oameni fericiti care, ca si mine, incercau sa se lamureasca daca totul e sau nu e vis, beatitudinea aceea avea ceva… biblic. Socul fusese prea puternic si focul stirnit era in continuare alimentat de imagini stranii: un grup de maici imbracate in niste uniforme gri cu albastru, miscindu-se cu o lentoare nefireasca undeva in adincul „padurii“ de ciresi, sau copiii aceia urcati in pomi si ascunsi aproape cu totul de flori, scotindu-si la iveala doar cite o mina, sau nasul, sau un obraz, restul fiind… sub petale. Cind am ajuns acasa am controlat fotografiile. Ca sa fiu cinstit, ma asteptam ca imaginile sa nu fie acolo. Memoria aparatului sa fie goala, iar paradisul descoperit sa fie doar un efect al… supra-solicitarii, al, stiu si eu, asteniei. Dar pozele erau cuminti, acolo.

Povestea ciresilor, am citit mai tirziu, a inceput cu un dar al orasului Tokyo catre locuitorii D.C.-ului. El a venit la 1912, la citiva ani dupa ce citeva personalitati notabile americane care vizitasera Japonia se aratasera impresionate de frumusetea pomilor. 3.020 de pomi au fost trimisi atunci spre America si, desi viata unui cires Yoshino sau a unui cires Kwanzan nu e mai lunga, in genere, de 40 ani, o suta dintre ei mai exista si astazi pe malurile lacurilor. Sigur, puieti le-au luat locul celor imbatriniti sau cazuti, astfel incit padurea de ciresi a sporit mereu. Mai mult, in 1965, un nou cadou de peste 3.800 de pomi a fost trimis din Japonia. Destinatara era, de data aceasta, prima-doamna, Lady Bird Johnson, sotia presedintelui Lyndon B. Johnson. Astazi se fac donatii, studii, se organizeaza un festival, se amplaseaza scene in aer liber in cinstea, in jurul ciresilor. Ba are loc chiar si un concurs de desemnare a unei Cherry Blossom Princess, coroana printesei alese anual fiind de aur masiv si impodobita cu 1.585 de perle!
…Ieri, cind am plecat spre Tidal Basin, pentru Cherry Blossom Festival 2008, eram prevenit. De senzatia de pace, de frumusetea fara seaman, de realul ireal. Si totusi, nu destul de prevenit. Am condus pe Constitution o vreme, iritat ca ma ambitionasem sa gasesc un loc de parcare mai aproape de monumente, in loc sa las masina, ca de obicei, la baza Capitoliului. Cautind loc de parcare, cum spuneam, n-am ridicat deloc privirea de la nivelul soselei.

Iar cind am facut-o, am fost, din nou, luat prin surprindere. Dar nu de pacea ciresilor, ci de sutele de fluturi colorati care zburau in jurul piramidei! Care la o atenta privire s-au dovedit a fi… zmeie. Nu unul, doua, din nou: am mai vazut zmeie, dar sute? Toate culorile pamintului, toate formele si toate marimile, de la cele de „joaca“, de dimensiunea unei coli de desen, pina la cele de marimea unui acoperis de casa! M-am invirtit cu Nissanul pe tot felul de strazi cu sens unic si pina la urma, asteptind cuminte niste baieti veseli de San Francisco sa gaseasca pe harta de la bord drumul corect si s-o intinda, am parcat in locul lor la intersectia 18-th cu E. Si pe jos, in graba, am pornit spre cimpul verde de la poalele piramidei. Unde, odata ajuns, am rezolvat noua enigma: a 42-a editie a lui Smithonian Institution Annual Kite Festival era in plina desfasurare. Zmeie chinezesti intr-o competitie comentata de la sol prin statie, ca un derby, ca o finala de cupa. Si mii de oameni copilarindu-se in rol de public sau de competitori. Pariind, incurajind, muncind sa tina zmeiele in aer. Apoi, invingatori sau invinsi, coborind dealul spre padurea de ciresi. Daca inchideai ochii si mergeai cu pas marunt, depasit fiind de zeci de grupuri guralive, aveai senzatia ca cineva cauta posturi pe o scala a unui radio prafuit, de la… 1912 la o adica. Si in toate limbile pamintului (!), frazele, oricit de bruiate, se terminau sau incepeau cu „zmeie chinezesti si ciresi japonezi la Washington“.
D.C. – 30 martie 2008