OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sa nu se creada despre noi, observind sugerata antinomie si termenul ei „slab“, artizanat, cum ca ne-am renega traditia patriotica sau mostenirea intru indeminare, stiut fiind ca, la discernerea unui genius loci al neamului, fara de care tarisoara noastra s-ar fi inchegat cultural si spiritual, desigur, altfel, o pleiada de mari barbati si femei ai neamului – de la Odobescu la Tzigara-Samurcas si pina la Regina Maria – au trudit din greu pentru a stimula ocupatiile manuale ale neamului.

(Afara de dovezile scrise, o „suma de legende“ orale confirma si ele aplecarea suveranilor Romaniei spre aceasta ramura a mestesugaritului, pe care au favorizat-o ori de cite ori au fost pusi in fata unor exemple certe de competenta.)
insa nu chiar acestui cadru larg-disciplinar doream sa-i subsumam evenimentul arhitectural al Anualei Ordinului Arhitectilor din Romania – Bucuresti 2007, editia a V-a, cu atit mai mult cu cit, din pacate, arta si respectul pentru aceasta nobila indeletnicire a miinilor aproape ca s-a pierdut in tara romaneasca, cu generosul concurs al imbecilitatii conducerii comuniste.
Dualitatea este insa relevanta, daca o aplicam gradual, ca instrument de lucru si etalon de masura, atitudinii profesionistului.

Evident ca oricarui ins trecut prin purgatoriul formarii scolare de inalt nivel ii va repugna sa fie considerat un „artizan“ al practicii pe care o desfasoara, dupa cum oricarei persoane nescolite care, datorita unor abilitati native, ajunge sa fie apreciata ca „prof“ acest lucru ii va face placere. Comparatia presupune, desigur, si o evaluare in oglinda a rezultatelor finale, fiecare dintre ele provenite din moduri specifice de abordare (cel „personalist“, verificat de traditia unei utilitati generic-consimtite fata de cel individualist, bazat pe consecutia argumentelor, experiente repetabile, rezultate preconizate). in fine, sa precizam, din acelasi punct de vedere al nuantarii dualitatii artizanat-stiintific ca o componenta a rigorii individuale, cadrul generic in care dorim sa urmarim „duetul“ respectiv – spatiul european actual al culturii si civilizatiei si normele lui, pentru care stiinta este obligatoriu cauza a evolutiei si succesului profesional si pentru care, pina la proba contrarie, ideea de artizanat/artizanal e mai curind responsabila de partea de conceptie exotica, alternativa, in cel mai bun caz complementara intregului unei opere.

In alte cuvinte si poate fortat spus: artizanul e cel care va ridica o cladire, bazindu-se pe simturile sale innascute si pe propriul lui „nas“ pentru a o situa intr-un loc sau altul sau intr-o oarecare vecinatate, in vreme ce profesionistul e cel care stie exact care sint plusurile si minusurile propriei variante pe tot timpul travaliului. De ce vorbim, totusi, de stiinta si/sau artizanat apropo de Anuala O.A.R. Bucuresti 2007? Pentru ca Anuala vorbeste suficient de bine limba arhitecturii bune pentru a permite acest minim exercitiu critic… Pentru ca, in ritmul super-accelerat al construirii actuale, apar arii de provocare noi, unde stiinta locala nu permite aprofundari, insa „oferta“ predispune la „inventici“ personaliste... Pentru ca, o data pentru totdeauna, va trebui sa acceptam ca specificul national in materie de desavirsire a unei cladiri sau chiar traiectorii profesionale indica limpede necesarul obligatoriu de artizanal, fara-de-care-nu-se-poate…

in ideatic
Stam, cum bine sade unor romani prin definitie poeti, „de la excelent in sus“. Mai toate proiectele de la sectiunea studentilor, desigur ca inteligent selectate si expuse, sint de buna si foarte buna calitate – poate tocmai pentru ca isi permit luxul de a functiona doar pe hirtie, deci scapate constringerilor efective. Te poti rasfata dezvoltind forme future, de mare calitate si acuratete tehnica sau de mare inteligenta plastica tocmai pentru ca stii ca nu vei fi chestionat de vreo autoritate de mediu asupra procentului de spatiu pe care trebuie sa il rezervi, intr-un proiect, factorului natural; nimeni nu te va trage de urechi daca o cladire de P+22 are doar 200 de locuri de parcare si parterul inchis sau fiindca autoritatea aeronautica iti poate interzice sa o construiesti in vreun anume loc. Totul e speculatie datatoare de speranta, pentru ca arata punerea unor minti in stare de efervescenta si arata ca rezultate de buna calitate sint posibile.

Remarcabila, pentru curajul speculativ, amenajarea Memorialului Eroilor Neamului (arh. Nicoleta Druta), unde nu doar interventia formala, oarecum à la Biblioteca din Alexandria, este posibila si fezabila, ci si intentia de a demasca falsul istoric al „Eroilor comunismului“ – a schimba in bine gradul de demnitate si reprezentativitate al unui loc.
Pozitiva trebuie considerata, ca intentie, si propunerea grupului TECON (arh. Paunescu-Babici-Simion) de reamenajare a Pietei Amzei – OK accesele catre parcajul subteran, cu „umbrelele“ lor, OK propunerile de iluminare; nu intelegem, insa, absenta apei si precarul naturii din piata si, la fel, nu intelegem lipsa unui mic monument din Piata, pe care nu vom fi menit-o numai destinatiei alimentare (!?).

Situatia se degradeaza atunci cind arhitecti de maturitate incearca sa mimeze aceeasi inocenta juvenila fata de unele proiecte aflate, se pare, „pe teava“. Amatorilor de senzatii tari le recomandam proiectul Barbu Vacarescu Center (autor Radu Petru Nastase), acolo unde, oricit de futurist ar fi building-ul si oricit de high-tech si fatos-sticlos, ne e aproape imposibil sa ne inchipuim haosul absolut pe care il va provoca, la o simpla alarma falsa de incendiu, invazia a 3-4.000 de oameni pe cele citeva sute de metri patrati de trotuar inconjurator, dincolo de care se afla circulatii. Si iarasi: te poti simti doar depasit (citeste zdrobit) de gindirea zamislitoare a proiectului CV 107 (autori Adrian Cristescu si Liviu Sirb), care planteaza, intr-o zona in care cladirile abia daca ating, in cele mai inalte puncte, 40 de m (Hotel Bucuresti), o tehno-sexy arhitectura, cu volume „dezvelite“, saltata voiniceste la un P+30. intr-o zona in care, daca se imbata doua-trei grupuri de studenti de la Arte, nici macar ei nu mai au loc de desfasurare pe bietele stradute din spate. Dar ce va fi aici cu inca vreo 2-3.000 de oameni, carati la serviciu de vreo 1.000 de masini? Sa nu te prinda o depresie sinucigasa? Dar nu cumva „sa te risti“ aruncindu-te de pe acoperisul unui asemenea bloc: mai mult ca sigur, nici macar n-o sa poti nimeri strada…

Dar nu despre edificiile inalte doream sa vorbim, pentru simplul motiv ca, date fiind rezolvarile inexistente la nivelul parterului si al primelor doua etaje, devine dramatic de limpede faptul ca singurul interes care modeleaza orasul in aceste cazuri este cel al investitorului – jos, pentru trecator, pentru cel care doreste sa foloseasca transparenta si curgerea spatiilor, sa se bucure de locuri publice bine conturate si interesante, se exhiba triumfalist triplul sictir al autoritatilor publice, al investitorului/beneficiarului si, din pacate, adeseori si al proiectantului. Pentru moment, deci, construitul inalt, cu tot cu performanta lui tehnica si de executie, nu are dreptul sa fie categorisit altfel decit ca stindardul si urletul de lupta intreit-biruitor al celor trei: Eu poooooot!!! (un POT, desigur, cit mai obraznic). Poate ca arhitectii acestor „declaratii de indepedenta“ sint buni masters ai proceselor tehnice si tehnologice care vor ridica building-ul (desi, personal, tare ne temem de-o gluma sinistra de-a lui Doamne-Doamne, de-acelea in care un cutremur de vreo 6 grade se combina maiestrit cu o aversa „unica“ de 80 l/mp/24h, cu un vint de 120km/h si, poate, un sol doar ceva mai namolos pe care sade structura); insa la nivelul justificarii ratiunilor contextului, „tesatura cetoasa“ de argumente e limpede una incropit-artizanala.

In practice
Ceea ce s-a facut descrie o predictibila si, in ce ne priveste, buna evolutie „pas cu pas“ a tendintelor deja enuntate de editia precedenta. La nivel general, proiectele (altele decit cele ale turnurilor) descriu apetenta pentru „experimentalul cotidian“, dar si buna stapinire de catre proiectanti a materialelor „tehno“ si deja deturnarea lor catre un senzualism de ansamblu sau de detaliu, adica spre locul in care, critic, se poate vorbi cu sens si acoperire despre semnificatia cutarui material in completul performat. La nivel de exprimare individuala, credem ca deja se poate opera o minima distinctie intre arhitectii care acteaza pe baza unui repertoriu formal personal-„manierist“, fata de cei care se exprima conceptual (pentru care ideea isi creeaza forme de exprimare niciodata prestabilite).

Pentru ca nu dorim sa-i lezam pe cei multi, din prima categorie, ale caror realizari pot trece oricind drept (foarte) bune solutii pentru „arhitectura de masa“, ne facem doar datoria de a-i numi pe „conceptuali“: Dan Corneliu Serban (Triplex urban, Dorobanti), Radu Teaca (Loc. Familiala Petricani), Adrian Spirescu (Casa Zlatko, Mogosoaia), Nemes-Perju-Hirsan (Casa Fecioru, Pipera). Acestea sint proiectele care stralucesc – alaturi de singura amenajare sensibila reusita, cea a Gabrielei Tabacu – Mic aranjament pentru oamenii cuminti. in toate aceste propuneri, ansamblul in coerenta lui e cel care „sta“, cel care straluceste, chiar daca e aparent cuminte, clasic. Dar exista, in toate acestea, un minim de materialitate, o austeritate fin dozata a cladirii care exprima simplitatea de a fi nu modern, nu postmodern, ci actual cu sens, cu bun rost, exista un joc-lucru cu lumina si suprafetele care, in pofida conditionarilor (sau poate din cauza lor?), descrie vibratii culturale si vocatii intelectuale ale cladirii.

Poate ca este vorba si despre o reasezare in real a ordinii – sociale, arhitecturale: nu mai vine, dinspre cladiri, acea aura demonstrativa, vag aroganta, a celui care „a rupt gura tirgului“. Dimpotriva. Pare ca mai noul beneficiar gusta vernacularul disimulat in stiinta – ce altceva poate fi acceptarea aspectului fals rural al Casei Petricani, imbracarea cu lemn a nivelului superior al casei semnate Adrian Spirescu sau finisarea „bruta“ a parterului? Sau, in ciuda unui nivel tehno al detalierilor, prezenta inechivoca a ideii de aglutinare a spatiilor in jurul ideii de familial, secondata de obiectele de pop-art la Dan Serban?
Ne aflam, oare, aproape de vremea „stiintei de a ne locui casele“? Sau cochetam, dupa cite asteptari, cu ideea de spatiu-semnal atasata unei functiuni recognoscibile urban (a arhitecturii de birouri) gen Costi Ciurea (North Gate) si, din nou, Adrian Spirescu (Pipera)? Care arata, printre altele, si cum anume se pot face birouri nu in Centru sau in zone protejate, ci, tocmai, departe de concentrarile urbane, in zone care isi pot crea ele insele un specific in acest sens? Si la o scara decent-umana, cu mijloace arhitecturale extem de apropriate?

In detaliu
Asa s-ar parea. Afara de cazurile pur si simplu penibile expuse (cele mai mediocre parindu-ni-se „operele“ sectiunii de amenajari de interior, acolo unde citeva doamne isi puteau face un bine absentind), detaliile de arhitectura par sa indice o certa dorinta de „spiritualizare“, de intelectualizare a cladirii. De „reprezentare a intregului prin parte“.

Intentie nobila, care in numeroase cazuri a dat rezultate – o fereastra inteligent taiata, o scara extrem de personalizata, o cornisa de o anume calitate, o culoare bine pusa si in cantitatea necesara, o usa dispusa intr-un fel extrem de favorabil, toate acestea spun ca beneficiarii inteleg din ce in ce mai des ca mai multa libertate lasata arhitectului inseamna mai intotdeauna un cistig, ca locuirea, astazi, trebuie sa aiba ca atribut fundamental placerea, dar si ca, la limita, o tencuiala de aur aruncata pe pereti nu iti face neaparat casa opera. Iar opera pare ca a inceput si la noi sa se caute cu insistenta, daca nu cu disperare.
Ce se intelege mai greu, de aceasta data de catre arhitect, este ca, in lipsa unei excelente formatii artistice si spirituale (ale carei transformari actuale sint importante!), nu poti face o opera numai din mijloace structurale; sau ca, de pilda, un detaliu este relevant pentru intreaga casa daca si numai daca intreg nivelul ei de detaliere este limpede, coerent si minimal decent – ce ar putea o fereastra de colt à la Scarpa intr-un interior infectat de bibelouri sau pe un exterior de chalet?

Astfel incit, incet-incet, ne bucuram sa observam ca am ajuns sa discutam despre educatia clientului de arhitectura – ceea ce, intr-adevar, e un pas inainte si un bun semn de normalitate.
Iar cea mai buna dovada de normalitate (si profesionala, si culturala, si sociala) a fost desfasurarea acestei Anuale intr-o locatie decenta, intr-o organizare impecabila (contributia Igloo merita toate aprecierile), cu lucrari de un bun si foarte bun nivel (cu exceptiile aratate), cu sectiuni complementare de Arhitectura Neoromaneasca (coordonator Mariana Celac) si foto (o serie de cadre de arhitectura excelente) si, nu in ultimul rind, cu o serie de mese rotunde care s-au bucurat de o prezenta calitativa si cantitativa pina acum nesperata. Iar fata de atari merite, nelipsitele circoteli (cum ca in juriu ar fi fost de dorit si o persoana mai tinara, poate din afara… de ce lipseste din prezentari textul-argument, de ce concureaza cu lucrari si nu doar ca invitati organizatorii?) se cuvin si pot fi, de aceasta data, uitate…