OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gheorghe Craciun

Preocupati de raportul dintre artele vizuale si ambientul arhitectural, doi artisti brasoveni, Corneliu Mihai si Albert Zoltan, au deschis de curind o foarte incitanta expozitie, desi compusa din foarte putine lucrari. Reunindu-si contributiile intr-o grupare tematizata, ei au decis sa provoace un dialog vizual cu un mic spatiu de expunere neconventional, apartinind arhitecturii medievale: Turnul Ecaterinei din Brasov, de linga poarta Schei. Nu este prima data cind acest spatiu isi reestetizeaza functionalitatea. Cu nici un an in urma, in aceeasi incinta au fost prezente lucrarile altor patru artisti: Mihai Alexandru, Alexandrina Ghetie, Olimpiu Badalac si Viorica Sladescu. Si atunci, ca si acum, ideea unui ansamblu vizual unitar a fost determinanta pentru aspectul expozitiei. Cu o singura, importanta diferenta: daca primii patru artisti au mizat in happeningul lor pe socul intilnirii dintre arhitectura medievala si serii de lucrari de orientare postmoderna (gestualism, remake, serialism abstract, minimalism, lucrari-obiect etc.), cei de fata – Mihai Corneliu si Albert Zoltan – au acum in vedere supunerea obiectului artistic fata de ambient.

Fiecare artist expune cite 6 lucrari intr-o sala nu foarte mare, rectangulara, in care peretii sint sparti de mari intrinduri ca niste ferestre oarbe. Lucrarile sint plasate in aceste intrinduri (sau „ocnite“, cum ii place lui Corneliu Mihai sa spuna) fara nici o ostentatie, in ideea ca forma si continutul lor sa para anume facute pentru ele. Expozitia e intr-un fel o incercare programatica de adecvare a obiectului artistic la context, dincolo de orice stridenta figurativa. E mai degraba o incercare de manifestare discreta, normala a artisticului in ambiental, dovada si dezinteresul celor doi artisti pentru mediatizarea evenimentului. Expozitia nu are nume, lucrarile nu au titluri, cu doua exceptii bine calculate (in sensul unor asimetrii necesare), toate au aceleasi dimensiuni, aceleasi rame-bagheta, aceeasi forma si sint lucrate pe acelasi suport.

Este evidenta dorinta celor doi artisti de a elimina din cimpul perceptiei orice spectaculozitate. In rest, nimic din aerul improvizat, spontan, subreal, situat la gradul zero al semnificatiei estetice, al artei noastre din ultimii ani. Lucrarile prezentate sint, dimpotriva, serioase, grave, bine definite, atent lucrate. „E o expozitie pentru prieteni si cunoscatori – spune Corneliu Mihai –, nu e nevoie aici de multi vizitatori, trebuie sa stai si sa te uiti in liniste, lucrarile nu urmaresc sa spuna altceva decit spun“. Inteleg, privind lucrarile de pe pereti, ca incercarea e una de valorizare normala, naturala a unui spatiu dat. Ele isi gasesc cel mai bine locul in acest spatiu si nu trebuie sa se faca prezente prin strigatul „uite, eu sint un tablou“, desi absenta lor ar trebui sa spuna ca din spatiu lipseste ceva.

Dincolo de uniformitatea datelor tehnice, elementul comun al tablourilor e situarea lor intre figurativism si abstractiune. Acesta e nivelul la care individualitatea celor doi artisti se face imediat simtita, si aceasta in ciuda pariului pe stergerea granitelor individuale si anonimizare. Mihai Corneliu expune o suita de decupaje de porti vechi si pereti, in care importante par geometria peticirii si materialitatea suprafetelor. Albert Zoltan e autorul unor ferestre in care se reflecta alte ferestre in imagini filigranate care evoca si in acelasi timp opacizeaza orice realitate. Ideea celor doi pare sa fie aceea ca arta ambientala nu trebuie sa fie o arta decorativa, minimalista, ci un compromis intre memoria figurativului si conceptul geometrizarii. E o incercare de a rezolva raportul dintre functional si estetic intr-un sens foarte clar: imaginea plastica creeaza un cadru de confortabilitate vizuala, dar iti si pretinde sa o privesti. Esentialul e ca privind-o sa ai ce vedea si ceea ce vezi sa-ti para familiar, fara a fi neaparat figurativ.
Cadrul medieval de expunere a lucrarilor e valorificat si prin trimiterea la imagini care contin semne posibile oricind in acest spatiu. Gama cromatica a lucrarilor (ocru, galben, bej, ruginiu, verde) urmareste sa sugereze patina timpului, vechimea lucrurilor, lucrarile insele pot fi interpretate ca fragmente de lucruri vechi.

Mihai Corneliu se remarca printr-un discurs de tip hard, utilizind colaje metalice in cimpuri vizuale modulare lucrate in culori acrylice. Bucatile de tabla nituita incluse in tablouri trimit la arta manuala a placarilor metalice (porti de biserici, acoperisuri, asezaminte vechi). Metalul se armonizeaza cu lemnul si zidul, suprafetele sint inainte de toate palpabile: sint zgrunturoase, rugoase, pline de zgirieturi si caroiaje in relief, dar si delicate, netede, bine finisate. Exista o puternica sugestie realista in aceste lucrari, dar ele pot fi citite si ca ansambluri de linii, puncte si pete de culoare, in sens pur plastic. Componenta tactila a lucrarilor lui Mihai Corneliu e evidenta. Si tocmai pentru a face si mai vizibila aceasta componenta el isi limiteaza lucrarile la niste patrate in interiorul carora e jucata geometria imbinarii unor sectoare cromatice diferite aspirind spre subtile simetrii. Nu sintem foarte departe de conceptualitatea compozitionala a unui Mondrian, insa dincolo de calculul cvasimatematic al raporturilor dintre suprafete se vede la Mihai Corneliu grija pentru materie, pentru material, pentru concretetea obiectului.

Aspectul conceptual e dublat de cel serial. E vorba de o serialitate evocativa, fenomenala, fara nimic simbolic. In locul simbolului ni se ofera pregnanta si consistenta materiei. Zonele pictate ale lucrarilor isi dobindesc profunzimea din suprapunerea straturilor de culoare, din opacitatea tonurilor. E vorba de o culoare a lucrurilor vechi, apasate de timp, supuse distrugerii, protejate de distrugere prin reparatii, straturi de protectie succesive. Mihai Corneliu e un empiric cu o sensibilitate cerebralizata de respectul pentru constructia „clasica“ a imaginii. E vizibil la el un traditionalism al formei care frizeaza expresionismul abstract. Tot ceea ce se intimpla in lucrarile sale pare sa fi fost provocat de revelatiile macrofotografiei.
Albert Zoltan e obsedat si el de senzatia vizuala a obiectului vechi. Noile sale lucrari in culori acrylice pe lemn amintesc foarte putin de mai vechile preocupari pentru gravura figurativa care-si proba excelenta prin acuratetea detaliului. Inclinatia artistului inspre calitatile soft ale imaginii a ramas insa vizibila. Formele si materialele cu care el lucreaza par lipsite de ponderalitate. Conceptualizarea formelor e in cazul sau doar o intentie. „Ferestrele“ expuse in incinta Turnului par rezultatul unui conflict intre geometric si vegetal.

Spre deosebire de Mihai Corneliu, pentru care declicul estetic se afla in innadirea pe aceeasi suprafata a unor materiale diverse, Albert Zoltan vede in materie substraturile ei: tesatura, reteaua de fire, nervurile ascunse. Descoperim in lucrarile sale si evidente trimiteri la tapiserie. Obsesia evanescentei formelor este si ea vizibila. Putem spune ca in aceeasi masura tablourile sale sint o colectie de reflexii ale lumii materiale, vag afirmate, desi in contururi destul de precise. In locul tusei de culoare si a gestului apasat (care si ele exista), Albert Zoltan e preocupat sa puna limite imaginilor, aratindu-le totodata prolificitatea, capacitatea de a se multiplica si suprapune. Geometricul pare in cazul sau un element de fixare a unor forme tranzitorii. Dar si vointa despartirii de figurativ, fara a cadea numaidecit in abstract, e dincolo de orice indoiala. Gama cromatica stinsa, sobra, complementara coloristicii lui Mihai Corneliu, confera lucrarilor o patina subtila, nostalgica. Sugestia medievalitatii unor imagini voalate iremediabil de trecerea timpului functioneaza bine.

Oferita publicului brasovean intr-un cerc aproape inchis (am explicat mai inainte de ce) expozitia celor doi artisti incita prin miza ei ambientala. Ea e urmarea unei viziuni pragmatice despre raportul dintre functional si estetic si ea arata inca o data – pentru ca semnele vin deja din foarte multe directii – decizia artistilor nostri de a iesi din atelier si si din sala de expozitie pentru a se integra in mediul imediat. Realitatea arhitecturala actuala ofera artei si contexte medievale cu care trebuie sa stim bine ce sa facem in orice circuit le-am integra. Mihai Corneliu si Albert Zoltan si-au pus aceasta problema si au rezolvat-o bine. Incinta Turnului Ecaterinei a devenit astfel dintr-un vestigiu medieval un loc estetic deosebit de primitor, un adevarat spatiu de reculegere.