Städtische Galerie im Lenbachhaus
din München are însuşirea de a fi, deopotrivă, un
redutabil depozit de artă modernă şi un spaţiu reprezentativ
pentru gusturile, istoria şi avatarurile colecţionismului privat
german. Actualmente, un complex proces de restructurare i-a închis
porţile pe o durată considerabilă (pînă în vara
anului 2012). Din fericire, inaccesibilitatea îi este
contracarată de o substanţială expoziţie, montată într-un
spaţiu adiacent – aşa-numitul „Kunstbau“, îngropat la
demisolul staţiei de metrou din imediata vecinătate.
Relevanţa acestui proiect curatorial,
dedicat grupării Der Blaue Reiter, nu este de la sine înţeleasă.
În primul rînd, valul expresionist ridicat în jurul
lui Vasili Kandinski şi Franz Marc este intim legat de destinul
cultural al Bavariei; a organiza un asemenea eveniment la München
este, păstrînd proporţiile, aproape o formă de banalitate.
Tot în registrul previzibilului intră, apoi, materia
propriu-zisă a expoziţiei: fără excepţie, toate piesele provin
din patrimoniul muzeului instalat în vila lui Franz von
Lenbach. În sfîrşit, ar mai fi sesizabilă şi
continuitatea cu retrospectiva Kandinski din 2008-2009 (Absolut.
Abstrakt), într-un posibil scenariu al aniversării unui secol
de la declanşarea mişcării avangardiste pe malurile Isarului.
Şi totuşi, o mai atentă examinare
dezvăluie un spectacol muzeal deplin. Întrucît
speculează registrul „minor“ al producţiei artistice îndeobşte
(re)cunoscută – doar desene, acuarele, xilogravuri –, acest
montaj are calitatea de a face vizibilă etapa de laborator a unor
ulterioare evoluţii sau concretizări. Nu putem ignora, pe de altă
parte, nici consistenţa expoziţiei: 265 de lucrări semnate de nume
consacrate – Vasili Kandinski, Franz Marc, Gabriele Münter,
Paul Klee, Robert Delaunay, August Macke, Alexej Jawlensky, Alexander
Sacharoff etc. Nu în ultimul rînd, este de luat în
considerare şi caracterul inaugural: pentru întîia oară,
întreaga colecţie de grafică antebelică din patrimoniul
Lenbachhaus este prezentată publicului. Se cuvine să precizăm că
meritul major al constituirii acesteia îi revine Gabrielei
Münter, eleva şi ibovnica lui Kandinski, care a continuat să
achiziţioneze lucrările acestor artişti şi după despărţirea
din 1915, sfîrşind prin a le dona muzeului Lenbachhaus în
1957. De altfel, cea mai mare parte din exponatele aflate acum pe
simeze i-au trecut prin mîini.
Sub titulatura Der Blaue Reiter
(Călăreţul albastru) se află cîteva expoziţii – prima,
la 18 decembrie 1911 –, un almanah şi, prin extensie, o
colectivitate. Fără a fi fost longevivă, ea a reuşit să
revitalizeze substratul de ingenuitate şi emoţie (considerat a fi)
necesar artei, despre a cărui sărăcire – prin utilitarism –
vorbea Victor Aubertin într-o carte publicată chiar în
1911, la München – Die Kunst stirbt (Arta moare). Lăsînd
la o parte atmosfera secesionistă şi aportul revistelor satirice
Jugend şi Simplizissimus, un prim pas în această direcţie
fusese făcut de Alexej Jawlensky, în 1909, prin constituirea
unei societăţi artistice, Neue Künstlervereinigung München
(Noua Asociaţie a Artiştilor). Noutatea acesteia, pe lîngă
coloratura internaţională, consta în conjugarea dintre
multiplele paliere/sensibilităţi creative şi o anumită
propensiune teoretică. Pictura, muzica, literatura erau aduse într-o
comuniune nefisurată decît de rivalităţile interne, ce vor
produce, inevitabil, ruptura. Din trupul NKVM-ului se desprinde,
astfel, o facţiune – coagulată în jurul lui Kandinski şi
Marc –, care reuşeşte să înfăptuiască programul
întrezărit înainte.
Înainte de a fi expoziţie,
almanah şi grup, „călăreţul albastru“ a fost o firească
întîlnire între pasiunea hipică a lui Franz Marc,
cavalcadele fantazate de Vasili Kandinski şi vraja azurie a Alpilor,
descoperită, înainte de 1900, în mica aşezare bavareză
Murnau. Se cuvine a fi menţionat că istoria fulgurantă a grupului
se împarte, în bună măsură, între această
localitate agrestă şi Capitala cosmopolită. Astăzi încă,
Murnau îşi păstrează farmecul pitoresc, completat de o bună
colecţie muzeală şi mai ales de priveliştea fostei case a
Gabrielei Münter – atelier estival şi operă de artă în
sine, judecînd după fanteziile cromatice din interior.
Colaborarea dintre Marc şi Kandinski
s-a concentrat, în primul rînd, asupra Almanahului,
îndelung elaborat şi publicat, la începutul anului 1912,
în 1100 de exemplare (două dintre ele sînt inserate şi
în expoziţie, în compania cîtorva proiecte de
copertă). El rămîne singurul „manifest teoretic“,
întrucît fatalitatea a făcut ca proiectarea celui de-al
doilea volum să fie curmată de izbucnirea războiului şi,
ulterior, de risipirea grupului. Aşa cum a fost conceput, el pare a
fi expresia mai curînd a unei stări de spirit decît a
unei antreprize editoriale; nu există o structurare prea fermă a
conţinutului, iar imaginile şi comentariile teoretice scrutează o
panoramă nesfîrşită a creativităţii umane. Astfel, în
filele sale sînt juxtapuse reproduceri după Goya, măşti
africane, desene infantile sau grafisme nipone, gravuri bavareze,
ruseşti, greceşti etc. Articolele de estetică generală subliniază
intenţia artiştilor de a nu se fixa într-un sistem definitiv
(August Macke, spre pildă, argumentează existenţa analogiilor
între măştile de lemn din Noua Caledonie, şi himerele gotice
de pe corpul catedralei Nôtre-Dame din Paris), considerînd
că manifestările artei subîntind un unic limbaj, profund şi
infinit în rezonanţe. La rîndul său, Kandinski este
preocupat de cercetarea filozofică a naturii artei, înlăuntrul
unui proiect mai amplu de „respiritualizare“ a societăţii prin
artă. Consideraţiile sale privitoare la formă ca „exterioritate
a conţinutului“ sau la conexiunile dintre culoare şi configuraţie
sau sunet (albastru-cerc, roşu-pătrat, galben-triunghi,
formă-claviatură, ceruleum-flaut, ultramarin-violoncel etc.),
aşternute în paginile Almanahului sau, în 1912, în
cartea Über das Geistige in der Kunst (Despre spiritualul în
artă), îl conduc către abstracţie. În acest proces de
recuperare a unei stări originare, culoarea deţine un rol central,
în bună sincronie cu cercetările ştiinţifice asupra
spectrului cromatic, desfăşurate, în acele decenii, cu
precădere în zona psihologiei percepţiei. Căutările lui
Kandinski, în schimb, sînt ancorate în teosofie
(era un bun cunoscător al cărţilor lui Rudolf Steiner) şi
stăruiesc în decriptarea limbajului ultim al picturii – un
cod similar formulei matematice sau notaţiei muzicale.
În acest orizont se mişcă
expoziţia de la Kunstbau München şi de această plurivalentă
reflexivitate dau socoteală desenele, schemele cromatice sau
compoziţiile abstracte ale lui Kandinski (de departe cea mai
substanţială prezenţă), dar şi bestiarul oniric al lui Franz
Marc sau configuraţiile geometrice ale lui Paul Klee. Pe de altă
parte, relevantă este şi dimensiunea restitutivă a acestei
expoziţii: încercările de dinainte de 1900 – personajele de
basm ale lui Kandinski, peisajele sau nudurile lui Klee, măruntele
însemnări grafice ale feluriţilor membri ai grupării sau
creaturile bizare plăsmuite de Alfred Kubin în siajul
simbolismului – ne rotunjesc imaginea pe care ne-am făcut-o despre
unul sau altul dintre artişti, oferindu-ne prilejul întîlnirii
cu un feeric dans al liniei şi al culorii.
Der Blaue Reiter.
Aquarelle,
Zeichnungen und Druckgrafik aus dem
Lenbachhaus,
Städtische Galerie im Lenbachhaus
und Kunstbau
München,
19 iunie-26 septembrie 2010
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters