OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Muzeul Ţăranului Român a găzduit, între 12 şi 14 septembrie 2008, Tîrgul iconarilor şi crucerilor. Evenimentele organizate de amintita instituţie au intrat deja în conştiinţa bucureştenilor, care, dacă aleg varianta de a-şi petrece o parte din timpul lor liber la MŢR, ştiu că vor avea parte de ceva deosebit. Evenimentele s\nt în mare măsură legate de sărbătorile din calendarul popular. Pe 14 septembrie a fost Înălţarea Sfintei Cruci, sărbătoare precedată în mediile tradiţionale de tîrguri cu acest profil. Unul dintre ele s-a ţinut, iată, pe Şoseaua Kiseleff.

Iconari, cruceri ori artişti plastici profilaţi pe aceste domenii s-au întîlnit cu publicul pe aleea din curtea muzeului, într-un ambient completat de instalaţia de cruci din Oltenia, realizată de unul dintre ultimii meşteri populari care mai practică astăzi meşteşugul, Paul Balaci, din Argetoaia, comuna Salcia.

Cu această ocazie, a fost deschisă şi expoziţia Troiţe, semne, locuri, care rămîne deschisă pînă la finele lunii. Este vorba despre materializarea primei etape din proiectul unei echipe a muzeului, formată din Lila Passima, Cosmin Manolache, Ciprian Voicilă şi Marius Caraman. Cercetarea acestora a început în urmă cu un an, cînd au plecat pe Valea Slănicului (în Bisoca şi alte cîteva sate) pentru a „radiografia“ zona, care fusese cercetată anterior de un alt „team“ antropologic al aceluiaşi MŢR, alcătuit din Ioana Daia şi Gabriela Leonida. A doua fază a proiectului este tipărirea unei cărţi cu rezultatele detaliate ale cercetării.

Expoziţia vernisată cu ocazia „zilei crucii“ – aşa cum este numită în variantă populară – este realizată sub formă de crochiu. Fragmentele expuse încearcă să recupereze un (anume) teritoriu sacru, fără a urmări cronologia drumului şi a muncii întreprinse începînd din apropierea Buzăului şi ajungînd pînă la Terca, ultimul sat cercetat.

Stăm de vorbă cu Lila Passima, care s-a ocupat de munca în teren şi de organizarea expoziţiei. „Ne interesează ca, în cadrul acţiunilor pe care le iniţiem, să prelungim subiectele noastre de cercetare în zone pe care nu le ştim încă. Obiectul studiului nostru este în continuă schimbare. Găsisem, anul trecut, doi tineri care s-au lăsat între timp de meşteşugul confecţionării de cruci, pentru că nu mai renta, şi acum sînt în Spania. Troiţe, semne, locuri a fost inclusă în cadrul tîrgului, deoarece troiţa – elementul central al expoziţiei – este, de fapt, un element compus, care presupune şi crucea, ori icoana.

Miza cercetării noastre este dincolo de obiectele în sine. Setul de întrebări puse a fost următorul: cine face troiţele, cum le face, de ce, unde şi cum se pun şi ce semnificaţie (mai) au? Din răspunsuri, am aflat următoarele: troiţele se pun la răspîntii, unde drumurile fac ele însele crucea, şi tot gîndul rău dispare. Dacă familia a înălţat o troiţă, e bine ca tu să duci mai departe datina; e un lucru de credinţă – dacă-l faci, ţi se pune un «bine» undeva sus şi se contorizează (Dumnezeu va ţine cont de asta). Apoi, aşa apare gîndul bun, căci nu există om care trece pe acolo şi nu se închină. Uneori, troiţele se pun pentru accidente, în amintirea celor dispăruţi şi protecţia celor vii. Mult mai multe informaţii însă, în carte.

Nu este vorba nicidecum despre o sărăcie a argumentelor. Am identificat un sentiment foarte firesc de credinţă în existenţa divinităţii. Una dintre explicaţiile pe care le-am primit a fost că tot omul este ortodox, şi de aceea se pun troiţe.

Acum lucrăm la textul care descifrează puţin tipologia. Tipul de obiect de cult analizat presupune o serie de cunoştinţe de arhitectură. De exemplu, există troiţe (cabină cu acoperiş într-o pantă, în două sau patru ape), troiţe–căsuţă, care împrumută elemente de la casa mare, acestea s\nt asemănătoare chivoturilor. Avem adeseori troiţa în proximitatea casei, precum o machetă alături de varianta sa materializată. S\nt aceleaşi elemente formale arhitecturale la troiţe şi la casele oamenilor din zona cercetată: geamlîcuri, uşiţe, acoperiş cu căpriori şi ferestre pe laterale. De multe ori, interioarele au pe dinăuntru tapet, catifea, uneori muşama sau hîrtie ornamentală şi icoane. Toată această diversitate va fi prezentată, cum am specificat anterior, în carte. Apoi, ne vom referi la tipurile de cruci folosite în troiţe.

Apare o convieţuire foarte interesantă a crucilor vechi, ale părinţilor, cu cele noi, care cîştigă teritoriu şi care, adeseori, sînt mai sărace ornamental decît cele vechi. Detaliile, aparent minore, contează în evaluarea corectă. Poziţionarea este alt factor de interes. Noi ştiam că plasarea originară a troiţelor era la răspîntii, dar acum nu mai este deloc aşa. Cele mai multe gospodării din zona cercetată le aveau într-una dintre limitele terenului aflat în posesie. Am întîlnit şi troiţe de adăpost, plasate în staţiile de autobuz. Unele au băncuţe; la altele am găsit fîntîna alături – elemente cu simbolistică puternică, puse în dialog.

Pentru mine au fost de ajuns, pentru justificarea muncii depuse, cîteva cuvinte pe care le-au spus constant cei cu care am stat de vorbă, şi anume că nu există om care să nu se închine cînd trece pe lîngă troiţe.“

Cartea va apărea la Editura Martor (a MŢR-ului), iar aşa cum a fost gîndită, va fi în sine o troiţă, cu toate elementele caracteristice. Forma este aceea de cruce, interiorul, realizat din fotografii, iar braţele vor conţine textele cercetătorilor şi extrase din interviurile luate pe teren.

Lansarea va avea loc anul acesta, în apropierea unei sărbători de care să se lege mai bine. Indiferent care va fi data aleasă, recomandăm includerea evenimentelor muzeului într-o listă a opţiunilor pentru timpul liber, deoarece este vorba despre un loc viu, în care mereu se întîmplă ceva. De exemplu, în timpul discuţiei pe care semnatarul articolului de faţă o purta cu unul dintre artiştii ce vindeau icoane în ziua de închidere a tîrgului, acesta din urmă a fost sunat de cineva care trăieşte de cîteva zeci de ani pe alt continent. Artistul spunîndu-i unde se află, persoana de la celălalt capăt al lumii a replicat cu umor: „Aşadar, nu mai există nici un ţăran în România, dacă i-au făcut muzeu…“.