OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Oglindirile si ghiciturile unui sculptor – Gorduz dupa Gorduz, expozitie organizata de Sorin Dumitrescu; expozitie organizata in Casa Ghika-Bossy a grupului Prolog; manifestari din cadrul evenimentului-cadru „Anastasia x 5“, desfasurat in parteneriat cu Libraria Carturesti in lunile februarie-martie 2007.

Oglindirile si ghiciturile unui sculptor – Gorduz dupa Gorduz, expozitie organizata de Sorin Dumitrescu; expozitie organizata in Casa Ghika-Bossy a grupului Prolog; manifestari din cadrul evenimentului-cadru „Anastasia x 5“, desfasurat in parteneriat cu Libraria Carturesti in lunile februarie-martie 2007.

Trebuie sa gindim o urma care,
in loc sa marcheze, sa insemne.
(Lyotard, Inumanul)

Sperantele unei fericiri promise si mult asteptate sint intotdeauna otravite.
Sigur ca aventura noastra, lemnos numita aderare la UE, are incarcatura ei pozitiva, indiferent ca aceasta ia forma creditarii morale pentru politicieni, a suportului financiar pentru afaceristi, a unui nivel de trai decent pentru intreg poporul sau, in ce priveste „casta“ intelectualilor, a apropierii neingradite de valorile „tari“ ale gindirii si culturii continentale. insa timeo danaos… – cit de onest poate fi un sprijin politic ce impune normele unui political corectness mai mult decit discutabil? Sau un aport material care, prin simpla selectie, favorizeaza anumite directii de dezvoltare si ucide altele, poate la fel de legitime? Cum poate o presa (culturala) dominata/infestata de fast thinkers (Bourdieu) sa sustina concret marile teme ale spiritualitatii locale si sa le acomodeze spectacolului comunicarii postmoderne?

Cimp interogativ care incearca sa structureze, prin ierarhizarea raspunsurilor, haosul bine organizat in care traim, punctuali si izolati. Edificare esuata, de Mester Manole (faza pre-Ana), ce ne re-asaza in vocatia ratarii, caci imediatul de linga noi ne dovedeste, zilnic, inocenta in fata probei dialogurilor substantiale, deschizatoare la modul absolut, de vreme ce „cladim“ pe baza „adevarurilor“ oportune, de coterie, partid sau bisericuta crezuri de ocazie care, pentru sanatatea morala a lumii in care ne miscam, valoreaza la fel de mult cit „rezervele mentale“ de altadata ale iezuitilor.
E, de acum, binecunoscut si plin de bune intentii felul implicat in care dl Serban Sturza depune eforturi intemeiate profesional spre a preface zona stearpa a Strazii Verona intr-un pietonal ad hoc dedicat activitatilor artistice si culturale „secventiale“ – propunind cetatenilor „sa umple de viata“ acest spatiu ingrat (chiar daca ii lipsesc, acestuia, alveolele-surpriza si vegetatia).

Totusi: in pofida generoasei dorinte, cele citeva activitati desfasurate au umplut straduta mai ales cu „specialisti“, oamenii de rind care sa se integreze firesc „evenimentului“, lasindu-se asteptati – s-a spus de multe ori, tocmai pentru ca aceasta „apropiere“ nu a fost sustinuta si de o deplina limpezire a rostului acestei „oferte“. Fiindca nu e deloc imposibil ca ratarea transparentei sa fi alterat succesul potential al propunerii – care e „cheia de bolta“ a acestei resuscitari? Cum va declansa ea, la o vreme, participarea masiva a cetatenilor? Se doreste o „re-tesere“ a strazilor din zona, paralel cu refacerea sensului comunitar al unui loc? Care ar fi mizele „provocarii“ pe termen scurt, mediu, lung?
Situatie gri inca agravata de lipsa unei agende clare, asadar cu atit mai confuza, in care nu e dificil de presupus ca, nelamurit si vag informat, omul urban se va aventura doar cu sentimentul „strainatatii“ locului-gazda (se „transfera“ unei arii dorite normala semnificatia, absconsa, de „spatiu experimental“). E necesara, se pare, o mult mai indelungata mosire a „iesirii in lume“ a acestui areal pentru ca el sa poata fi nu doar digerat, dar si asumat cu firesc si bun-simt estetic (minimal) de catre omul de linga noi.

Actiunea (atasata) re-catacombiana Gorduz dupa Gorduz a mentorului Sorin Dumitrescu a fost, din acest punct de vedere, perfect incadrabila sindromului de „apropiere instrainata“ pe care am dorit a-l sugera mai sus: desi pentru subsolul cladirii Ordinului Arhitectilor a fost conceputa o prezentare „naturala“ a lucrarilor sculptorului (o devalmasie mimata, deloc straina metodei brancusiene de a-si „poza“ opera), este evident ca realizarea acestei expozitii se situa, din punct de vedere al sociologiei artei, undeva intre expunerea de tip „muzeu de antropologie“ si cea de tip performance (ambele, ipostaze elitiste ale artei). Or – si aici vine rindul intrebarii fundamentale pentru un fost membru al „falangei“ Anastasia –, care este legatura etica si estetica intre tipul de arta creat, despre care altadata Constantin Prut afirma ca presupune „o progresiva eliminare de material pina la obtinerea unei maxime austeritati, proprie instalarii atributelor spirituale ale personajului“, si actualizarea fundamentelor culturale ale Romaniei din februarie 2007? Curg, recurente si adapostite de lucrari, dinspre bizantinul descarnat spre omul actual salvat de religios, marile calitati ale omului „pe calea devenirii“? Unde, mai exact, se afla surplusul de valoare pe care expozitia – pentru a-si sustine ratiunea – ne-o promite?

Greu de intuit, prin urmare, pentru cine anume s-a produs aceasta iesire in public – pentru a re-explora o traditie artistica gen Prolog, niciodata definita clar dupa 1989? Pentru a reitera valorile umaniste, deci larg-europene, atasate sculpturii lui Gorduz? pentru a le aminti (ne)crestinilor beneficiul duhovnicesc al Postului, care e o re(a)ducere a omului la starea lui de subtiere, tot asa precum ni se arata si locul, si opera, si artistul? Pentru ca daca opera, decenta in calitatea individuala a pieselor, poate fi acuzata cel mult de oarecare datare, din punctul de vedere al conceperii ansamblului expozitional si al motivarii lui teoretice, ironic-irenice, ne situam, ca in multe alte ocazii, intr-un misterium deplin, poate blagian, poate doar tremendum…

Mult mai inteligent a fost evocat fiorul crestin de inspiratie Catacomba in Casa Ghika-Bossy, unde senzatia de neo-demolare ceausista, discretionara, pe scurt de siktir al Autoritatii la adresa unei sanse a culturii s-a putut citi fara efort (nivel de lectura bine pozitionat, asa cum, in real, presupune o manifestare interdisciplinara). Valoarea refugiului spiritual intr-o lume de o materialitate agresiva (indiferent ca aceasta este politic-comunista sau, acum, financiar-capitalista) a fost dramatic semnalizata de lucrarile poveriste ale lui Ionica Grigorescu sau de accentele ecleziale prezente in lucrarile semnate Gherasim, Sorin Dumitrescu &compania. Calitatea exceptionala a spatiului interior (deja recuperat de interventia salvatoare a lui Serban Sturza, medicul de serviciu al arhitecturii noastre rezidentiale) se odihnea deplin in aceste borne comprimate, vestitoare de templum, rostuind cu sens mai vechea constatare a lui Augustin Ioan cum ca, in timpuri nu foarte departate, casele deveneau biserici. Asa cum, continuam noi sugestia artistica spre spiritual, omul poate deveni preot sau chiar inger, indiferent de starea de umilinta in care se poate afla intr-o clipa suspendata a vietuirii lui (ca si opera de arta, si insul este, pe drumul sau catre implinire, intr-un permanent non-finito); de prisos sa mai adaugam ca, in aceasta stare de gratie a echivalentelor poetice si noetice, omul, ca simbol al facerii, este vazut ca absolut congruent zidirii casei.

Ar fi, totusi, util de gindit, pentru manifestarile ce vor ritma cadrul temei Str. Verona, cel putin un calendar care sa le garanteze iesirea din intimplator, desprinderea din acel „ne vedem dupa-amiaza, pe Calea Victoriei“, atit de instapinit peste mentalul colectiv local. Si aceasta nu neaparat pentru a ne alinia unei continuitati care sa ne faca, prin acest act elementar, putin europeni (desi o atare minima consecventa nu va fi putin lucru). Dar, poate, pentru a ne replia, in felul nostru propriu, fie el si relaxat-balcanic, asupra unei culturi a zilei celebrind genuri si gesturi autohtone care sa re-interogheze, cu mult folos, fundamentele unei traditii culturale pentru care sincreticul, de pilda, a fost unul din atributele-cheie… Dar si permanenta, si ritmarea in timpuri largi a vietuirii, si cautarea verticalitatii Absolutului, si chiar cumintenia-ne atit de (prost) blamata, doar pentru ca nu a fost niciodata inteleasa in dreapta ei masura – „obiecte-marfa“ care – pariem? – ar interesa Europa artelor mult mai mult decit genurile super-noi, super-video si super-media pentru care, deocamdata, ne lipseste organul agresivitatii cultivate.

Caci, in scrierile noastre nu tocmai vechi, ideea de capatii, neobosit repetata, nu este „sa fim“… (cumva), ci, pur si simplu, sa fim. Dar sa fii, cu adevarat, implica marea arta a patrunderii de sine. Si, prin ea, a prefacerii treptate si de neoprit a bunei apropieri.