Expoziţia Angelei Tomaselli (cu
lucrări din ciclurile Arhitecturi şi Amintiri suprapuse), deschisă
la Galeria Apollo, este surprinzătoare pentru cei care i-au urmărit
creaţia. De această dată, ea se lasă atrasă de spectacolul
direct al realităţii, de atmosfera oferită mai ales de peisajul
arhitectural descoperit în locurile prin care a călătorit.
Arhitecturile ei nu le-aş numi peisaje. Ele nu reprezintă nişte
locuri a căror identitate am putea, la un moment dat, să o
stabilim. Acestea se înscriu şi ele în universul fabulos
cu care ne-a obişnuit Angela Tomaselli de-a lungul anilor. Dar ceea
ce se petrece acum pe pînză este diferit de ceea ce vedeam
anterior, şi mă gîndesc mai ales la lucrările ultimilor ani.
Erau lucrări provocatoare, inspirate de întîmplări
cotidiene, pe care ea le înfăţişa cu umor, o înlănţuire
de grafii care legau şi dezlegau imagini felurite, aşa cum se
întîmplă şi în lumea poveştilor. Era un fel
indirect de a relata despre lume, de a se descărca mai ales de
aspectele ei negative, cu o agresivitate atenuată, ce căpăta
uneori accente dramatice. Ciclul Fabulelor a avut în creaţia
ei o anumită permanenţă şi, chiar dacă uneori este întrerupt,
el revine de cîte ori realitatea o impune.
între expresionismul liric şi
cel fantastic
Acum, spectacolul este mai „relaxat“.
Angela Tomaselli a călătorit destul de mult şi este preocupată
mai ales de surprinderea spiritului locurilor prin care a trecut. De
data aceasta, „amintirile suprapuse“ s-au concentrat în
jurul arhitecturilor întîlnite. Au început în
Serbia, unde a participat la o tabără de pictură şi a fost
impresionată de arhitectura religioasă, de bisericile bizantine de
la sud de Dunăre, majoritatea dăinuind din secolele XIII-XlV. A
urmat un simpozion în Franţa, aproape de Tour şi Orleans, o
zonă bogată în vestigii medievale. În lucrările ei
regăsim ecourile acestor peregrinări şi, nu în cele din
urmă, redescoperim şi nordul Moldovei cu mănăstirile sale. Este o
atmosferă nu neapărat religioasă, aşa cum s-ar putea deduce din
temele prezentate, ci, mai degrabă, aş interpreta-o ca pe una a
rezistenţei în timp, a dăinuirii, a reperelor. Ne putem gîndi
că, în această lume a momentului, a perisabilului în
care trăim, Angela Tomaselli a renunţat, deocamdată, la revoltă,
la privirea acidă, la nevoia de a-şi exprima spiritul critic prin
fabule, aşa cum a făcut-o de multe ori, încercînd acum
să înregistreze ceea ce rămîne. În această primă
provocare se pare că arhitectura îi oferă expresia cea mai
elocventă. Au dispărut din lucrările ei elementele vii, vegetaţia,
oamenii sau animalele. Ele fac parte acum dintr-o lume subînţeleasă,
ce se perpetuează, iar ceea ce rămîne sînt reperele.
Ele induc atmosfera, creează mediul prielnic pentru ca fiecare să-şi
dezvolte aici propriile întîmplări, să-şi retrăiască
propriile amintiri. Este modalitatea cea mai directă a desprinderii
de cotidian. Ea ne reaminteşte că dintotdeauna călătoriile au dus
la îmbogăţirea spiritului, dar au reprezentat şi un mijloc
de evadare, uneori un nou început, dar, cel mai adesea, au
contribuit la menţinerea speranţei, a regăsirii forţei de a merge
mai departe.
Alături de ciclul Arhitecturilor, ea
prezintă o serie de lucrări din ciclul Amintirilor suprapuse, care
ne aduc în sfera picturalităţii de pînă acum. Dar,
chiar dacă regăsim elementele preferate – păsări, animale,
uneori chipuri umane, într-o încrengătură de grafisme
cu care ne-am obişnuit –, mesajul lor este diferit. Nu sînt
fabule, nu mai descoperim, sub expresia jucăuşă a imaginii,
privirea acidă, revolta, nevoia de a pune ordine în ceea ce îi
displăcea. Acum accentul cade pe expresia labirintică a grafiei.
Aceste lucrări par a fi nişte hărţi, imaginea unor lumi
îndepărtate, un subconştient care ne invadează şi din care
se desprind unele accente. Gama brunurilor folosite în general,
a tonalităţilor închise este expresia profunzimilor
investigate, a unor lumi aflate în adîncuri, din care ies
la lumină elemente disparate.
În această expoziţie observăm
cîteva noutăţi şi în limbajul plastic al Angelei
Tomaselli, mai ales în plăcerea cu care descoperă geometria.
Am remarcat în plastica ei, de-a lungul anilor, preocuparea
pentru a compune, pentru a structura suprafaţa. Dar, de foarte multe
ori, în compoziţiile sale, rolul principal revenea petelor de
culoare, tonurilor şi grafiei, care sugera o anume reţea a
construcţiei. Acum ea desenează, construieşte, are plăcerea de a
pune în prim-plan forma, gestul ei este ferm, fără să
sacrifice componenta cromatică. Şi în seria de lucrări din
ciclul Amintirilor suprapuse, unde rezolvările plastice ne amintesc
de etapele anterioare ale picturii sale, intervin cîteva
schimbări. Gama cromatică este mai restrînsă, se lucrează
mai mult cu diversitatea tonurilor, accentuînd grafismul, acest
element atît de personal al creaţiei sale, dar care capătă
şi el acum o altă consistenţă, ce sugerează mai bine expresia
labirintică, structurile formale.
Pictura Angelei Tomaselli este un tip
de scriitură necriptată, care relaţionează simbolul cu o poveste.
La baza picturii Angelei Tomaselli se află cotidianul, intersectat
cu amintiri, cu imaginaţia ce lasă uneori să scape viziuni mai
greu de tradus, dar aceste lucruri nu impietează coerenţa
lucrărilor. În general, din compoziţiile Angelei Tomaselli
lipseşte personajul principal. Expresia este dată de ansamblul,
ritmul, înlănţuirea elementelor, de un fel de dans cu multe
meandre, cu urcuşuri şi coborîşuri, evoluînd, de cele
mai multe ori, sub vraja unei muzici ritmate. Alteori, totul pare
încetinit, transferat în zona intensităţilor, atunci
cînd petele de culoare capătă o mai mare pregnanţă,
susţinînd tensiunea compoziţiilor.
Pictura Angelei Tomaselli a evoluat
constant între expresionismul liric şi cel fantastic. Ea a
preferat întotdeauna un univers bogat, cu multe repere, cu
conotaţii uneori disparate, care îşi găsesc expresia în
ansamblul compoziţional. Este un fel de carusel din vîrtejul
căruia ies la lumină imagini bine articulate, ce vin să
accentueze, să particularizeze momentul.
Spiritul de observaţie, capacitatea de
a surprinde esenţa lucrurilor ne transmit sentimentul unui spectacol
viu, la care participăm, în mod virtual, la trasarea ultimelor
tuşe de culoare. Dar în spatele acestor compoziţii dinamice,
cu un desen atît de sigur, de personal, unde pata de culoare
pare a se aşterne de la sine, se află nenumăratele caiete de
schiţe – un exerciţiu continuu, făcut cu o disciplină
remarcabilă de mai bine de 40 de ani. Aşa cum ne demonstrează şi
acum, pentru Angela Tomaselli pictura este un mod personal, este
raţiunea de a exista în această lume.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters