OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ampla „expozitie comemorativa“ George Apostu, deschisa la Galeriile Etaj 3/4 in decembrie 2000 si oferita publicului pina la jumatatea lui februarie 2001 (conform programului anuntat), re-confirma pozitia de intemeietor a artistului in sculptura contemporana romaneasca. Opera lui Apostu, desi nu a jucat singura acest rol, a fost esentiala, in perioada „dezghetului partial“ din anii ’60-’70, in procesul de (re)conectare a plasticii noastre la mai vechi traditii locale (arta si civilizatia populara ca surse de inspiratie pentru un primitivism specific), la modernitatea „clasica“ (Brancusi), cit si la unele directii din sculptura postbelica internationala. Prin capacitatea de a sintetiza orizonturi culturale generoase, si de a-si croi propriul drum cu vigoarea unui „discurs“ asa cum nu multe au fost in ultima jumatate a secolului XX, Apostu a pus o serioasa piatra de temelie la baza edificarii unei noi scoli de sculptura romaneasca, cea care s-a format incepind din deceniul sapte al veacului de curind incheiat. Personalitatea lui Apostu ca om si creator s-a constituit in paradigma inca din timpul vietii; este vorba atit de anii cind a trait si lucrat in Romania, cit si de ultimii, in care s-a integrat diasporei. Sfirsitul prematur, la Paris, al celui plecat dintre cei vii acum 14 ani datorita (cauza directa, fizica) unei boli necrutatoare, ne poate face sa ne gindim la artist si ca la un martir al luptei pentru libertatea de exprimare si demnitatea umana.

Retrospectiva la care ne referim reprezinta una din cele mai valoroase realizari din ultimii ani purtind „semnatura“ Oficiului National pentru Documentare si Expozitii de Arta al Ministerului Culturii. Conceptul si realizarea expozitiei il au ca principal autor pe Mihai Oroveanu – prieten statornic al lui Apostu, unul din cei mai buni cunoscatori ai operei acestuia, ai sculpturii noastre contemporane in general, director al institutiei amintite. Sa integram reusitei manifestari (in care Mihai Oroveanu, bine secondat de colaboratori, a investit nu doar remarcabila sa experienta profesionala ci, deopotriva, o notabila componenta afectiva) si catalogul, ce se impune ca instrument de lucru esential in studierea creatiei sculptorului si ca produs tipografic demn de luat in seama, sobru si totodata rafinat. Majoritatea fotografiilor din catalog inscriu la rubrica „drepturi de autor“ acelasi nume al lui Mihai Oroveanu. Eseul prefatator al lui Dan Haulica, mozaicul citatelor din texte in care s-a comentat opera lui Apostu, „marturisirile“ artistului, cronologia dialogheaza cu aparatul iconografic: acesta din urma echilibreaza punerea „sub reflector“ a unor lucrari izolate, cu relatia ambientala intre dense ansambluri de piese (solutie de „locuire“ a spatiului si de ilustrare fotografica agreata de plastician) si mediul in care au fost plasmuite si depozitate („atelierele si gradinile“).

„Trupul“ insusi al expozitiei a fost alcatuit din contributii generoase provenind din colectia familiei lui Apostu, de la muzee (in frunte cu Muzeul National de Arta al Romaniei), alte institutii, colectii particulare. Pot fi vazute, in numar restrins, lucrari timpurii, in care procesul de esentializare a figurativului, usor decorativ, amintea „la suprafata“ de unul similar din arta populara („tipar“ de regasit si la alti autori in epoca). Citeva piese „tematice“ trimit la realismul cu nuante expresioniste, frust, al lui Vida Gheza. Atrag atentia, pe de alta parte, unele incursiuni intr-o abstractie „organica“, inspirata parca de Arp. Spatii ample sint acordate in expozitie, fireste, marilor cicluri ale maturitatii creatoare (la care sculptorul a ajuns destul de repede): Tatal si Fiul, Fluturii, Laponele, Christ. Sudura intre idee si forma, figurativul purificat translind uneori spre abstractia cu definitie simbolica, expresionismul sobru, cu tonuri grave, se hranesc dintr-o interpretare aprofundata a reperelor culturii populare, din intelegerea greu egalabila a mesajului brancusian, ambele surse conducind la un primitivism incarcat de specificitate romaneasca perfect traductibila pentru receptorul de orice provenienta, un primitivism creator de modernitate compatibila cu cea a sculpturii internationale a primelor decenii postbelice. Seria dedicata lui Isus crucificat anticipeaza, am spune, „schimbarea la fata“ neoexpresionista produsa in sculptura noastra de Generatia ’80. Esentiala, amintind iar de Brancusi, a fost intelegerea, sensibilitatea cu care s-a apropiat profund autenticul Apostu de fiecare material in care si-a realizat opera de sculptor: lemn, piatra, bronz. Forta impresionanta a creatiei acestui plastician este legata, in buna masura, de recurgerea prioritara la tehnica taille directe. Un capitol de mare atractie, in expozitie, il reprezinta si desenele. Expresia grafica a fost autonoma in orizontul de preocupari al artistului. Focalizarea asupra corpului uman, asupra nudului feminin, se face de pe alte pozitii decit cele rezervate abordarii figurativului in sculptura. Nici desenele nu intirzie asupra detaliilor, insa fluiditatea liniei descrie voluptoase jocuri de curbe si contracurbe, rapid incredintate suprafetei-suport, dintr-o suflare, parca. Pentru Apostu, desenul era un test de surprindere a „caracterului“ motivului, de reprezentare a esentelor miscarii si formei.

Retrospectiva de la Galeria Etaj 3/4 impune deopotriva prin limpezimea structurarii traseului expozitional, ritmul acestuia (alternarea lucrarilor singulare cu grupari pe serii, care constituie adevaratele „centre de greutate“ ale compunerii in spatiu a circuitului). Constructiile auxiliare din lemn potenteaza expresivitatea volumelor sculpturii, platformele schiteaza „calea“ pe care se organizeaza expunerea. Toate aceste accente ambientale subliniaza consubstantialitatea gindirii expozitionale a organizatorilor cu opera pe care o omagiaza si o pun in valoare. Retrospectiva Apostu, la acest sfirsit/inceput de mileniu, se constituie intr-un veritabil act de cultura, pe masura creatiei unuia din cei mai importanti artisti romani ai secolului XX.