OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Patru pictori, Andrei Ciubotaru, Theodor Pelmus, Radu Belcin si Florin Butiseaca, au decis sa-si expuna impreuna ultimele creatii, la etajul galeriei Caminul Artei, in perioada 24 septembrie-10 octombrie 2002. Proaspeti absolventi ai Universitatii de Arta Bucuresti, cei patru nu sint la prima manifestare de grup (amintim doar expozitiile Autoportrete de la Muzeul Literaturii si Antediploma de la Galeria Universitatii, despre care s-a mai scris in paginile Observatorului cultural). Cea de acum are insa toate datele unui alt inceput: mai intii, pentru ca este plasata sub auspiciile unei conditii superioare a artistilor – pictori cu diploma! –, apoi, pentru ca anunta nasterea unui nou grup in peisajul artei contemporane romanesti, cu un program coerent si distinct formulat. Cei patru nu-si propun cu orice pret unitatea de expresie, ci dimpotriva, diferenta; diferenta care impune valori, exalta individualitatea creatoare si imbogateste limbajul plastic. Lucrarile expuse la Caminul Artei reflecta totusi, in mod necesar, o altfel de unitate: cea conceptuala, constind in incercarea lor comuna de a surprinde esentele prin diverse procedee de imitare a aparentelor.

Este lectia pe care au invatat-o de la maestrul lor, pictorul si profesorul Florin Ciubotaru care, intr-un ultim gest, aproape patern, de suport si incurajare legitima, expune acum alaturi de ei o singura lucrare. Acelasi Florin Ciubotaru, despre a carui pictura Horia Bernea spunea cu admiratie: „Ce amestec de fuga de realitate si de concretete! Ce fascinatie la Ciubo pentru arta ca abstragere!“ O fascinatie pe care o regasim si la cei patru tineri discipoli, in creatiile lor gindite la fel de paradoxal: ca un apel la realitate si, totodata, ca o deturnare premeditata de la ea. Astfel, Andrei Ciubotaru propune, intr-o serie de sase lucrari, un discurs despre semnificatia si expresivitatea cadrului in pictura, o pictura inteleasa ca o subtila dialectica incercind sa rezolve antinomia exterior/interior.

Artistul alege pentru aceasta un element al lumii exterioare, copacul, proiectind pe pinza nu aparenta lui, ci perceptia sa interioara asupra motivului – o simfonie de arabescuri in alburi de calcar si negru de carbune. Imaginile sfirsesc uneori brusc, intr-o limita superioara, sau continua dincolo de ea, intr-o noua ipostaza si un nou cadru, configurind un spatiu diferit de primul: un spatiu al cunoasterii prin ratiune si al introducerii de sens prin imaginatie, un loc ce asteapta sa fie populat de fantezia privitorului. Tablourile lui Andrei Ciubotaru sint, in fapt, reformulari ale unei vechi si mereu actuale probleme, aceea a raportului realitate-imagine-concept; iar cadrele sale, reale sau imaginare, tot atitea arhitecturi necesare, forme de organizare deopotriva a spatiilor si a trairilor. Autoportretele lui Theodor Pelmus se hranesc din aceasi poetica a devenirii si a cunoasterii, o cunoastere de sine pasionata, in acest caz, care aminteste fantasmele portretistice ale lui Francis Bacon si chiar o celebra fraza a sa: „Pe cine as putea sa rup in bucati, daca nu pe cei pe care ii iubesc!“ Theo nu rupe in bucati, ci sparge in cioburi propriu-i chip reflectat in oglinda, gest care da masura nelinistii si curiozitatii sale de a afla adevarul fizionomiei si nu masca, travestiul sau amprenta civilizatiei careia ii este prizonier.

In varii ipostaze formale si cromatice, artistul vrea sa surprinda esenta fizionomiei umane, anume, mobilitatea ei sau, cum spunea Diderot, „nesfirsita putere de adaptare la tot atit de nesfirsitele schimbari ale dispozitiei interioare“. Deci, din nou un raport intre exterior si interior, intre vizibil si invizibil, din perspectiva unui pictor care isi prezinta lucrarile ca niste confesiuni sau marturii ale faptului de a fi viu, mereu altul si totusi acelasi. Radu Belcin propune o „experienta spatiala“ condensata in patru lucrari care ar putea primi numele cunoscutei carti a lui Pierre Francastel, Figura si locul. Pentru ca, fara a imagina complicate structuri spatiale, compozitiile tinarului artist sint totusi meditatii asupra spatiului, asupra omului si a spatiului pe care acesta il locuieste, il genereaza si il valorizeaza prin actiunile sale. „Nici o experienta umana nu e posibila decit in timp si in spatiu“, spunea Kant; iar Radu Belcin, fara un recurs explicit la prima Critica, incearca sa transpuna plastic tocmai aceasta tensiune, intre spatiul concret sau locul individului la un moment dat in istorie si infinitul spatial preexistent lui, perceptibil dar imposibil de cunoscut. Experienta se intregeste prin ruperile indraznete de planuri, prin fragmentarea energica a tuselor si prin jocul rafinat al complementarelor. In sfirsit, pentru Florin Butiseaca (r)evolutia se ascunde in detalii (de natura tehnica, nu metafizica), iar refugiul din real – in spatiul memoriei afective suscitate de citeva fotografii de familie. Artistul recompune imaginile in negativ, eliminind tonurile intermediare pentru a da relief, optic si sensibil, personajelor care i-au marcat istoria. Este un exercitiu care interpreteaza realitatea in cele mai mici detalii, particularizind-o, transformind-o in istorie personala, cu accidente, dar si cu armonii de umbra si lumina.
Expozitia celor patru (care sint cinci!) nu e o revelatie, dar e un inceput. Inceputul unui parcurs ce se vrea ascensional, ferm si original.