În urmă cu doi ani, Observator cultural semnala
îngrijorătorul fenomen de închidere a galeriilor de artă din Bucureşti. Deşi în
plină criză, situaţia este, surprinzător, întoarsă în oglindă în acest moment.
În intervalul la care ne referim, au apărut o serie de noi galerii, unele
dintre ele, chiar în ultimele luni, printre care amintim: Point Contemporary,
Elite Art, Atelier 030202, Melenia Art, Galeria 26/OTA, 418 Gallery, Recycle
Nest. Numărul new entry-urilor este încă şi mai ridicat, însă, pentru a le lua
în calcul, aşteptăm în continuare confirmări. În rîndurile de mai jos, vom
analiza fenomenul artistic şi comanda socială, în compania cîtorva dintre
personajele care se află în spatele evenimentelor pe care le aducem în
discuţie.
O sintagmă extrasă din adîncurile înţelepciunii urbane spune
că, în perioadele de prosperitate, apar teatre, iar în cele de recesiune,
bănci. Bucureştiul, oraş al surprizelor şi paradoxurilor, pare a contrazice
parţial pretinsa regulă. În decembrie 2009, a fost inaugurată Sala Nouă a
Teatrului de Comedie (pe strada Sf. Vineri), care găzduieşte şi un centru de
artă contemporană, Atelier 030202. În acest spaţiu a avut loc, pe 11 martie
2010, expoziţia româno-austriacă Idila/ Idyll, eveniment organizat şi finanţat
de Forumul Cultural Austriac. După cum am aflat la conferinţa de presă,
proiectul Idila (curatoriat de Olivia Niţiş) îşi propune să urmărească, în
context socio-cultural, modalităţile prin care artistele din două spaţii
culturale diferite se raportează la acest concept, precum şi măsura în care
acesta mai are sau nu relevanţă în prezent.
Irina Botea, Delia Popa, Magda Pelmuş, Simona Vilău,
Cristina Garabeţanu, Alexandra Bodea, Marilena Preda Sînc, Lena Lapschina,
Petra Sterry, Chloe Potter, Doris Mayer, Eva Ursprung şi Eva Schlegel sînt
prezente pînă pe 11 aprilie pe simezele Atelierului din Sala Nouă. Publicul de
artă poate uita de criză şi de consecinţele sale culturale, intrînd în contact
cu idilele propuse cu această ocazie. Coordonatorul proiectelor vizuale ale
Atelierului 030202, artistul Mihai Zgondoiu, ne-a spus că agenda evenimentelor
pe care le va susţine Centrul de Artă Contemporană este completă pînă la finele
anului. Iată că, în plină criză, se găsesc resurse pentru activităţi de
creaţie, în România, ca şi peste hotare.
Unul dintre paradoxurile despre care aminteam mai sus este
că, în ultimii doi ani, au apărut în Bucureşti mai multe galerii de artă decît
în deceniile parcurse din 1989 încoace. Point Contemporary şi Recycle Nest sînt
chiar pe aceeaşi stradă, la numere vecine… Mişcarea artistică s-a intensificat
şi ea (în anumite direcţii), apărînd chiar premisele unei pieţe locale de artă.
La 418 Gallery, de exemplu, pe 8 martie a avut loc vernisajul unei interesante
expoziţii de sculptură, Wood Works, semnate de Aurel Vlad şi Liviu Rusu; pe 18
martie, Ciprian Paleologu va avea o expoziţie personală, Traumatic Area – Cutia
Paleologu, la Recycle Nest, iar la începutul lui aprilie, Elite Art propune o
expoziţie a nouăzeciştilor.
Păreri ale insiderilor
O posibilă explicaţie a fenomenului este că, după cum ne
spunea Diana Dochia, curator la Anaid Gallery, investiţia în artă poate fi o
soluţie viabilă în situaţii de criză, din două motive: al convertibilităţii şi
al preţului de achiziţie redus. Stăm de vorbă pe această temă cu cîţiva dintre
cei implicaţi în organizarea „stagiunii independente“ de expoziţii.
Veronica Marinescu, director Veroniki Art ne spune că, în
ultimii patru ani, galeria a reuşit să atragă atenţia vizitatorilor şi
colecţionarilor prin programele propuse şi păstrarea standardului. „Totuşi,
spaima virtualilor cumpăratori, în contextul actualei crizei financiare, a
funcţionat. Sînt semne că unii investitori s-au lăsat, totuşi, în voia
entuziasmului estetic; cererea de artă pare să recîştige terenul pierdut.
Printre cei interesaţi se numără clienţii tradiţionali ai galeriei, iar,
recent, un public tînăr, cu posibilităţi financiare. De notat că preţul de
vînzare al unei lucrări trebuie să fie, evident, rezultatul unei negocieri
echilibrate, nu consecinţa presiunilor impuse de criză sau de pretenţiile
uneori exagerate ale artiştilor. Desigur, în opţiunea cumpărătorilor contează,
dincolo de calitatea lucrării alese, şi autoritatea numelui care o semnează.
Acest lucru îi provoacă şi îi încurajează pe artişti. Un argument în plus
pentru aceştia din urmă este şi oferta galeriei – editarea unui catalog ce
însoţeşte expoziţia, a invitaţiilor şi afişelor aferente evenimentului şi, nu
în ultimul rînd... cocktailul de la vernisaj. Costurile pe care le suportăm se
ridică la cifre destul de mari, dar arta merită sacrificii! Efortul este
încununat de un bun renume, pe care Veroniki Art l-a cîştigat, şi de o colecţie
care se îmbogăţeşte cu fiecare lucrare pe care artistul expozant o donează
galeriei.“
Mihaela Dragomir, manager Elite Art Gallery, aduce în
prim-plan faptul că 2010 este un an în care firmele dispun de bugete C.S.R.
limitate, în acest sens proiectele de artă primind mai puţini bani. „Strategia
Elite Art pe următorii doi ani este de a creşte numărul de lucrări vîndute,
prin crearea şi educarea unei clientele mature şi consecvente. Proiectele
noastre au întotdeauna şi o componentă educativă. Sîntem promotori ai
programului «Pictori de azi la Balcic», care a crescut şi s-a maturizat ca un
pariu (cîştigat) cu lumea artei. Ajuns deja la a VII-a ediţie, acesta este o
platformă de selecţie a artiştilor reprezentativi pentru alte evenimente
desfăşurate în România sau pe scena internaţională. Expunerea lucrărilor
constituie prilejuri de susţinere a unor conferinţe pe teme artistice,
workshopuri, sesiuni de informare. Este îmbucurător că, pe scena de artă
românească, apar din ce în ce mai multe galerii. Această concurenţă duce la
crearea unei pieţe de artă şi la noi.“
Adriana Oprea, critic de artă şi PR Recycle Nest, ne spune
că a deschide o galerie de artă contemporană, ca investiţie privată într-un an
de criză economică, nu este la îndemîna oricui. „Este un act asumat deoarece îl
faci financiar şi energetic, pe spezele tale. Lăsînd deoparte expoziţiile, existenţa
unei galerii private punctează viaţa mediului nostru artistic atît prin
apariţie, cît şi prin eventuala desfiinţare. Am văzut cu toţii galerii rămase
fără locaţie, situaţie care a echivalat cu închiderea lor (sau nu). Este
interesantă reacţia mediului faţă de aceste evenimente, pe un spectru pornind
de la solidaritate făţişă («Aveţi nevoie de un om bun la toate?»), trecînd prin
curtoazie şi dorinţă de colaborare («Cum aş putea colabora cu voi?») şi
ajungînd la indiferenţă vag superioară, suspectă în sine (a nu ţi se răspunde
la mailuri, a se refuza dialogul şi minima politeţe). Cu alte cuvinte, eşti pe
cont propriu, se căleşte oţelul, cum spunea cineva mai vechi în branşă. Nu are
sens să speculăm pe marginea unui presupus număr just al spaţiilor de expunere
dintr-un oraş: avem atîtea galerii private, cîte putem ţine.“
Un caz excepţional
Oricît de multe galerii şi muzee ar fi în ţară, numărul
celor care nu vor călca niciodată pragul unor astfel de spaţii culturale este
covîrşitor. Pentru a avea (alt)ceva în comun în afară de sport şi TV, este
nevoie şi de artă în spaţii publice. Existenţa acesteia necesită comenzi
publice, mult mai dificil de susţinut financiar decît cele private, care sînt
dublate eventual de activităţi comerciale. Marile capitale ale Europei, cu care
ne-ar plăcea să ne comparăm, sînt reale muzee în aer liber, ce-i drept,
beneficiind de moştenirea istorică. Totuşi, fîntînile Romei, statuile
Madridului, ca şi mai noile lucrări pariziene ale lui Alechinsky, din preajma
Pompidou-ului, sînt rezultatul unor comenzi făcute cîndva; nu au fost aduse şi
dăruite comunităţii de către ex-tratereştri.
O mare şi plăcută surpriză este apariţia unei lucrări
artistice la scară monumentală, în Otopeni, pe Drumul Naţional 1 (în martie
2010), ce poată fi văzută zilnic de mii de concetăţeni. Aceasta constă în
decorarea a două calcane de bloc(uri) orientate spre stradă, cu o structură
metalică ce înfăţişează capete umane, respectiv mîini, într-o reţea ascendentă.
Ideea ansamblului vizează gîndul şi fapta. Formele concrete date de subiect,
material şi culoare, trimit spre potenţialul uman şi anvergura raţiunii sale.
Artiştii semnatari, Andrei Ciubotaru, Jan Eugen şi Florin Ciubotaru, realizează
de cîţiva ani lucrări în spaţiul public, împreună ori separat, în ideea de a
ieşi prin artă în întîmpinarea celor care nu îşi pun astfel de probleme în
viaţă. Primarul Silviu Constantin Gheorghe şi consiliul local au înţeles că
investiţia în artă aduce beneficii de prestigiu pe termen lung pentru oraşul pe
care îl administrează. Echipa menţionată a mai achiziţionat, în 2008, o serie
de plante urbane, despre care Observator cultural a scris la vremea respectivă.
Acest fapt este deosebit de rar la noi, un exemplu cumva similar fiind
investiţia întreprinsă de Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi (în lucrarea ce
decorează Sala Paşilor Pierduţi). Încheiem prin cuvintele maestrului Florin
Ciubotaru, pe care l-am avut invitat în paginile noastre şi în decembrie 2009,
cu ocazia dezvelirii unui ansamblu monumental în grădina Academiei Române,
Turnul de Fildeş/Turnul Babel (realizat împreună cu Henry Mavrodin).
„Omul este încarcerat în disciplinele profesiilor pe care le
practică cu rigoare, efort şi ritm, spune Florin Ciubotaru. Aceste
îndeletniciri dau satisfacţii, dar şi oboseală. În compensaţie, se află pauza,
odihna şi divertismentul. Eliberarea ce dă satisfacţii mai speciale poate fi
produsă de artă, care te deconectează din monotonia gesturilor (a întîmplărilor
cotidiene). Găsim dorinţa de înfrumuseţare la majoritatea oamenilor, începînd
cu atenţia pentru vestimentaţie, îngrijirea interiorului locuinţei, alegerea
obiectelor şi culorilor ce populează acel spaţiu. Lumea poate trăi şi fără
artă, dar există o mare diferenţă între cel ce refuză beneficiile frumosului şi
cel care, renunţînd la comodităţi, e mai atent, se implică, devine receptiv,
face paşii către bucuria oferită de artă.
Frumosul şlefuieşte vederea, o calmează, bunul-gust devenind
o categorie de apreciere.
Comunitatea oraşului îşi propune un plan de satisfacere a
nevoilor materiale şi o voinţă de a completa aceste nevoi cu evenimente
spirituale, ce consemnează de multe ori istoria oraşului.“
Sperăm că exemplul mai sus citat va fi urmat şi că arta îşi
va continua povestea românească, inclusiv în perioada de criză, pe care o
traversăm şi care dorim să dispară, ca şi cum nici n-ar fi fost.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters