OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fotografia este astazi parte integranta a artei vizuale contemporane, limbaj artistic al carui potential expresiv a fost pus in valoare in diferite contexte. Calitatea de document a fotografiei s-a verificat in timp, ea a contribuit la alcatuirea celui mai bogat depozit vizual al umanitatii – marturii – care face ca timpul si spatiul sa capete alte dimensiuni.

Cu un astfel de „depozit“ m-am intilnit in expozitia de la Bucuresti, din anul 1997, care prezenta publicului romanesc creatia unuia dintre cei mai mari fotografi ai secolului al XX-lea, cel care ne-a lasat marturii, documente despre marii artisti ai secolului.
Nascut in Romania, Eddy Novarro se intorcea acasa dupa cincizeci de ani. O existenta aventuroasa, o viata plina de surprize avea sa-l poarte in jungla braziliana cautind specii de fluturi, ca apoi viata sa-l puna in contact cu multe dintre cele mai mari personalitati din domeniul artelor plastice. Si nu oricum, ci in calitate de fotograf. Am avut bucuria de a-l cunoaste pe Eddy Novarro, de a realiza un interviu cu el. La cei optzeci de ani era o prezenta joviala, plina de farmec. Am discutat mult, despre anii care au trecut, despre proiectele de viitor. Cred ca a fost una dintre cele mai fascinante intilniri, un dialog viu, plin de nerv, care si acum, la zece ani distanta, are incarcatura emotionala datorata unui om care a vibrat pentru tot ceea ce a intreprins.

Dupa cincizeci de ani ati venit in Romania, domnule Novarro, cu o parte din lumea dumneavoastra. Cum ati descoperit-o?
Asta este o treaba de o viata. Cum ai construi o casa, inca o caramida si inca o caramida, se mai poate intimpla ca acea casa sa aiba mai multe temelii dintr-odata. Am fost cind ici, cind colo, si rezultatul se vede acum: treizeci si doi de ani de lucru.
Cind ati plecat din Romania v-ati gindit vreodata ca fotografia va fi viata dumneavoastra?
Nu, nu, nu.

Si totusi cum ati ajuns la ea?
A inceput ca toate povestile, am vazut lucruri frumoase si am vazut fiinte foarte interesante. in Brazilia m-am intilnit cu celebritati si am avut un gind: cum as putea sa traiesc putin cu ei? S-a intimplat ca mi-a cazut in mina un aparat de fotografiat, foarte mic, foarte invechit, si am inceput sa fotografiez aceste fete ale oamenilor, pentru ca de la inceput m-au interesat fetele oamenilor.
Asta inseamna o mare dragoste pentru oameni in primul rind?
Eu iubesc oamenii foarte mult, ii iubesc tot atit cit si natura.
Cu toate acestea, peisajul lipseste din fotografiile dumneavoastra?
Nu lipseste, este pe fetele oamenilor.
Am putea spune ca lumea exista numai prin oameni?
Numai prin oameni si prin Dumnezeu. Fiecare fiinta este un Dumnezeu.
Dar totusi, ce v-a determinat sa va faceti din fotografie o meserie? in secolul nostru toata lumea fotografiaza.
Da, sint multe incercari. inceputul mi-ar fi greu sa-l spun, nu stiu daca de la teatru, de la muzica, de la balet sau de la pictura, de la poeti mi-a venit nevoia din ce in ce mai mare de a fotografia. N-am stiut niciodata ca asta este destinul meu, numai atunci cind am inceput.
Primele succese cind le-ati avut?

Probabil odata cu interpretarea lui Picasso.
in ce an s-a petrecut asta?
L-am cunoscut pe Picasso in 1964. L-am fotografiat in 1961, l-am fotografiat si in 1959, dar cind l-am cunoscut foarte, foarte bine, atunci mi-am dat seama ca am fost ajutat de puteri mai mari decit ale oamenilor pentru a-l gasi, pentru a-l interpreta cum l-am interpretat. A inceput apoi o noua faza in care Jaqueline si Picasso dadeau telefon, scriau bilete, trimitindu-ma la alte persoane. Asa am ajuns la Braque si asa mai departe, unul ma trimitea la altul.
Din Brazilia ati ajuns sa umblati in lume, toate acestea se intimplau in Europa?
Nu numai in Europa, in toata lumea.
Cum explicati acest interes pentru artist? Secolul nostru a dat nume importante de politicieni, de oameni de stiinta, de ce ati preferat doar chipul creatorului?

Sint un pasionat colectionar de arta – pictura, sculptura, gravura. in rest, nu doresc sa posed ceva, sint despartit complet de anumite treburi.
Nu ati incercat niciodata sa va apropiati de limbajul plastic lucrind si dumneavoastra?
Nu am avut timp, pentru ca sint tot pe drumuri si sint prea fericit gasind pe cine caut. Pina acum am fotografiat peste patru sute de artisti.
Cind intilniti o personalitate, asa cum imi dau seama privind fotografiile, privirea este cea mai importanta. Desigur, intr-un portret ea este elementul central, cum ajungeti sa concentrati intr-o fotografie personalitatea, sa ajungeti la ipostazele pe care le vedem aici?
Este cautarea omului in om. Ochii sint importanti intotdeauna.
As vrea sa imi spuneti, cum regasiti tara dupa cincizeci de ani?
Caut sa mai regasesc fel de fel de pietre pe care le cunosteam, sa mai umblu pe ele, sa-mi mai amintesc cu duiosie ce ma leaga de acest popor.
Gasiti ceea ce cautati? Dar oamenii ii regasiti?
Gasesc, le gasesc, iar pe oameni ii regasesc chiar si acum, vorbind.
Ce aveti in plan dupa aceasta expozitie?

O expozitie la Paris, cu aceleasi lucrari, dar si altele, o alta expozitie in Japonia, acolo va fi o selectie numai cu personalitati din cultura lor. Nu am avut vacanta de peste treizeci de ani. O singura poarta. Daca intri pe ea, esti pe drumul care te intereseaza si intereseaza si pe altii.
Cam cit timp petreceti in preajma unei personalitati pina ii realizati portretul?
Depinde. Nu este numai realizarea portretului. O data lucreaza fiinta care realizeaza portretul, lucreaza dezbracata de griji, de doruri, este libera. Citeodata acest lucru se intimpla imediat, altadata dureaza ore.
Dar si oamenii cu care lucrati sint diferiti, unii mai dificili, altii mai putin. Poate ne dati citeva exemple, cu cine ati comunicat mai usor, daca lucrurile s-au petrecut firesc, rapid sau nu?
Cu Giacometti totul s-a petrecut in citeva minute.
Cum va explicati acest lucru, pentru ca era o persoana comunicativa sau a existat un impact spiritual?

A fost un flux-reflux enorm si a durat trei minute ca sa fac doua fotografii.
Cel mai dificil contact cu cine l-ati avut?
Cred ca cel mai dificil a fost Picasso.
Dar cu el ati avut si cel mai mare succes, a fost inceputul?
Da, dar sint multe lucruri de spus. Picasso, in afara de artistul pe care il cunoastem, era un om cu foarte multe preocupari, era un om foarte, foarte greu de fotografiat, in sensul in care vad eu fotografia. Era un om ermetic, care nu se elibereaza pe el insusi, la fel a fost si cu Dali, nu se elibera.
Cred ca a fost mai dificil de lucrat cu Dali. Era greu de surprins, intreaga lui personalitate se dedubla, se ascundea in diferite poze?
El mi-a oferit mie acel Dali standard pe care il ofera in general, dar pe care eu nu l-am putut accepta. Nu pentru asta m-am dus la el. A fost foarte greu sa-l pot elibera, din cauza preocuparilor sale personale, a narcisismului sau. Desi a fost un contact foarte cordial, a venit si mi-a spus „sper ca ai sa faci multe parale cu asta“. Lucrul acesta m-a suparat foarte tare, dar totusi am mai batut la usa lui si cu alte ocazii.

Asa l-am fotografiat de citeva ori, i-am facut portrete foarte diferite si foarte importante, pentru ca si eu am avut pe parcurs momente bune si am putut gasi o deschidere completa.
Care este relatia fizic-psihic, personalitatea omului o cititi pe un chip?
Pe fiecare fata se citeste ceea ce face omul. Eu le vad asa, le identific sub forma asta. E foarte important sa cunosti opera unui artist pentru a-i vedea exact imaginea reala. De exemplu, cu Severini, cu Carlo Carra sau Chirico, cu foarte multi am fost apropiat. N-am fost niciodata prieten la catarama cu nimeni, am avut numai primirea lor, o deschidere mai mare. Eu veneam cu mult respect si respectul creste tot mai mult. Este respect si admiratie, amindoua la un loc. As putea sa spun ca ei au fost prieteni cu mine, dar nu eu cu ei. Am observat la foarte multi artisti o identificare cu opera lor. Giorgio Chirico s-a identificat atit cu picturile, cit si cu bronzurile pe care le-a facut. Atunci cind cunosc un artist, pictor sau sculptor, incerc sa aflu in primul rind cum gindeste, care este vibratia sufletului, dar si caracterul lui ma intereseaza. De ce picteaza asa sau altfel, cum gindeste in fata unei pinze albe, cum face ceea ce face? De unde vine aceasta creatie pe care o face? in portretul pe care eu il fac se vad toate aceste lucruri.

in acest sens, m-as gindi care a fost relatia cu Cristo, de exemplu?
Cristo este unul dintre artistii foarte mistici. Aceasta gluma de a impacheta ceva este un lucru foarte, foarte greu cu o substanta foarte mare. Multa lume spune „si eu pot sa fac asta“! Cristo o face si el cu ajutorul mai multor oameni, nu asta este important, dar tot ce face este atit de mistic. Este respectuos cu imprejurimile, cu natura, cu fiintele din acel loc. Este o treaba pe care o face cu foarte multa meditatie. Nu este doar lucrul, ca executie, ci ideea celui care a executat. in general, in tot, atit in plastica, cit si in poezie, ideea are un rol foarte important, la fel ca si in celelalte ocupatii ale omului, ale omului intelectual, ale creatorului.
in afara de plasticieni, v-ati apropiat si de literati sau de muzicieni?
Cit am putut de mult. Aici sint numai artisti plastici, dar eu bat la usa multor creatori de multe feluri si toti sint foarte importanti pentru mine, pentru documentele pe care le vreau. Asa doresc sa ramina fotografiile mele, niste documente.

Ma gindesc ca este dificil sa purtati atita incarcatura spirituala. Fotografia inseamna eliberare?
Absolut sigur, la fel ca si in celelalte arte. Dupa ce l-am fotografiat pe Picasso – dar cu o floare nu se face primavara –, am inceput de la capat si totdeauna o iau de la capat. imi spuneam „hai sa lucram mai departe sa aduc ceva, sa fac ceva“, si asa am putut face peste patru sute de portrete ale unor mari personalitati. Dorul si pribegiile mele au fost suportate cu gindul ca voi face ceva pentru noi, adica pentru Romania. Am avut o mare bucurie ca la fiecare treaba inceputa si terminata sa urc inca o runda, pentru a ma intoarce iar acasa, si asa a trecut o viata intreaga. Sint fericit ca ma aflu pe pamint romanesc si am sus deasupra capului cer romanesc si ma gasesc, intr-adevar, in cea mai mare armonie si satisfactie.

Eddy Novarro a plecat din Romania in anii tulburi ai razboiului, a ajuns in Brazilia unde si-a cistigat existenta in primii ani ca vinator de fluturi exotici. De fotografie se apropie fascinat fiind de chipurile taranilor indos, il fascineaza privirea lor enigmatica, ochii. Petrece si trei ani in Tibet unde, de asemenea, face multe fotografii. in 1989, la Bienala de arta contemporana de la Sao Paolo, talentul sau este consacrat. „Pentru el fiecare declansare a aparatului de fotografiat este o noua aventura, un fel de cucerire a adevarului interior al celuilalt. La interlocutorii sai el cauta un schimb de priviri, ii provoaca, pina ce obtine ceea ce a asteptat“, asa spun despre el cei care l-au cunoscut de-a lungul anilor. Pentru noi intilnirea cu opera lui a fost un privilegiu, iar timpul petrecut in prezenta sa ne-a transmis ceva din misterul lucrului sau, din farmecul personalitatii sale.
Recitind dupa zece ani acest interviu cu Eddy Novarro, mi-am dat seama cit este de actual, cit de multe poti afla din bogata experienta a unui om care a stiut sa asculte, sa priveasca si sa ne lase marturii, documente inegalabile asupra celor mai mari personalitati ale culturii secolului al XX-lea.