OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe 18 noiembrie maestrul Corneliu Baba ar fi implinit 100 de ani. Consemnarea tine, in primul rind, de momentul rememorarii, de faptul ca tot in apropierea acestei date comemoram si noua ani de la disparitia sa, mai mult decit de legatura pe care am putea sa o facem acum, cind ii privim creatia din perspectiva istorica, intre artist si epoca in care a trait. Nascuta la inceputul secolului al XX-lea, opera maestrului Corneliu Baba se situeaza la o distanta destul de mare de toate framintarile inceputului de secol european, artistul preferind, element subliniat de multe ori, atasamentul pentru clasici, pentru o pictura a duratei, pentru o umanitate inteleasa cu tot cu dramele, singuratatile si misterele sale.

Pare ciudat ca in fata operei unui pictor ramas credincios de-a lungul celor peste 90 de ani de viata pasiunii sale de a reprezenta omul, sa ai sentimentul atemporalitatii. Pentru Corneliu Baba, omul a fost genericul in jurul caruia s-a construit pictura sa, o opera a intrebarilor, a raspunsurilor neprimite, a gindului care trece intotdeauna dincolo de realitatea imediata.

Opera lui Corneliu Baba nu raspunde nevoii de a fi un document al epocii, nu se raporteaza la imediat, la un context cunoscut, decit in masura in care, tematic, subiectele au reper in epoca sau in masura in care pot fi regasite acolo, ca intotdeauna in marea arta, adevaruri etern valabile. Contextul a fost doar un pretext atunci cind, nu foarte des, Corneliu Baba a facut portretul unor personalitati, unor prieteni sau a folosit modele din preajma pentru a pune in valoare un tip de picturalitate care il plaseaza in descendenta marilor maestri pentru care lumina si umbra, paleta celor sapte culori, „luciditatea nealterata a spiritului“ ramin adevaruri de necontestat. Chipurile personajelor sale ilustreaza un tip de atitudine in fata vietii, citita de ochiul pictorului cu rabdarea contemplarii, cu unda nostalgica a neputintei ce apare intotdeauna in fata destinului, simbol al luptei inegale dintre Iacob si inger.
Acum, cind opera acestui mare pictor s-a incheiat, ceea ce ne-a ramas este o pictura care nu isi gaseste descendente in traditia noastra. Acel fel de a privi in profunzimea unui suflet, a unei constiinte, de a aduce pe chipul, in gesturile personajelor sale semnele neputintei, ale resemnarii nu sint elemente intilnite prea des in cultura noastra.

Nu putem vorbi, in cazul operei sale, de drame individuale, de o pictura care personalizeaza. Pictura lui Corneliu Baba are in vedere permanent umanitatea, omul ca generic, ca destin. Realismul sau se plaseaza in afara istoriei, este, asa cum putem descoperi in paginile jurnalului sau, o „calatorie in clarobscur“. Oamenii lui nu triumfa, citesti pe chipurile lor intotdeauna urmele unei experiente dramatice, sint apasati de ceva doar de ei stiut. Putine sint, in pictura lui Corneliu Baba, chipurile implinite, radioase, doar in citeva portrete descoperim tineretea care inca are puterea de a nu constientiza trecerea, limita data de scurgerea nemiloasa a timpului.
As spune ca pictura lui Corneliu Baba glorifica triumful puterii divine, este lumea asa cum a creat-o Dumnezeu. Ma gindesc cum a infruntat artistul, „ratacit“ in pictura romaneasca, istoria noastra recenta, cum a facut fata unor perioade in care compromisul intra in firescul realitatii cotidiene. Raspunsul il gasim in opera, uneori prilej de a ne pune intrebari, asa cum s-a vazut in cazul ilustratiilor la Mitrea Cocor sau al lucrarii intitulate Constituirea gospodariei colective. in Jurnalul sau pictorul anticipa aceste nedumeriri: „Cei ce vin mai tirziu, cei tineri vor cere socoteala batrinilor de ce au cedat. E greu de raspuns si greu de convins…“.

Acum, dupa incheierea acestei perioade, putem spune ca maretia creatiei lui Corneliu Baba vine mai ales din experienta extraordinara a insingurarii in fata miscarilor de avangarda din perioada tineretii; in fata tentatiilor modernitatii el a preferat intotdeauna acest tip de pictura clasicizant prin care a crezut ca poate atinge eternul uman, si care a constituit inclusiv decaderea lui. De la primele portrete, de exemplu, Jucatorii de sah, se simte preferinta pentru un tip de realism care urmareste singura istorie posibila, cea a umanitatii de la nastere pina la moarte. De la Autoportretul realizat in 1922, in care ne intimpina chipul deschis al unui tinar, cu ochii mari ce absorb cu nesat si seriozitate lumea, pina la cel din 1956, unde pictorul crede in forta penelului sau, fiind in acelasi timp constient de „drama chinuitoare in fata unei pinze si disperarea neputintei de a realiza, ceea ce pare dinafara atit de usor“ (nota din Jurnal), drumul a fost parcurs cu multa truda.

Autoportretul din 1971 aduce echilibrul maturitatii, o asezare in dimensiunile picturalitatii sale, dar tot in acelasi an avem si un autoportret realizat in pastel, unde pe chipul sau apar semnele nelinistii, forta hotarita sa infrunte, sa intre in lupta inegala la care viata il provoaca. El ne priveste intrebator si ingindurat, in Autoportretul din 1979, iar de aici inainte chipul pictorului va capata accente tot mai dramatice, asa cum sint cele doua autoportrete din 1982, cele din 1986, in care chipul sau anticipeaza doua cicluri importante de lucrari din ultima parte a vietii: Spaima si Regele nebun. in unul dintre ultimele autoportrete, realizat in 1991, pe umerii personajului apasa timpul, clopotelul aflat undeva aproape face inteligibila pentru privitor expresia intrebatoare si dramatica de pe chipul pictorului inca aflat cu pensula in mina, dar fara a sti pentru cit timp.
Pensula a fost arma cu care el a infruntat multa vreme dusmanul, iar retragerea totala „in lumea singuratatii mele mi-a oferit, asa cum am mai spus-o, sansa unei transparente care ma face sa vad prin oameni si obiecte alta lume decit cea ascunsa in febra orgoliilor si a sarmanelor ambitii de a invinge si a cuceri“ (Jurnal – in loc de epilog). Recunoastem in pictura lui Corneliu Baba intelepciunea, calmul resemnarii omului care a experimentat lupta cu valorile, a cunoscut uneori victoria, dar a fost intotdeauna constient de propriul destin de pictor care si-a gindit opera eliberata de puterea temporalitatii, a contemporaneitatii in care a trait.