ARTE VIZUALE. „Avem aşi în mînă şi nu ştim să-i jucăm“

Dialog cu Florin Colonaş

Autor: Mihai PLĂMĂDEALĂ | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

ARTE VIZUALE. „Avem aşi în mînă şi nu ştim să-i jucăm“

Pe 30 iunie 2009 a avut loc la Anticariatul Unu din strada Academiei lansarea unei interesante cărţi, Mişcarea de la Unu, ediţie bibliofilă numerotată (tipărită în Germania de arhitectul Michael Ilk) despre celebra editură care i-a adunat pe Saşa Pană, Moldav, H.M. Maxy, Victor Brauner şi pe numeroşi alţi creatori reuniţi sub egida dadaismului şi a suprarealismului. Această lansare vine în completarea expoziţiei desfăşurate la Kunsthal Rotterdam – Roemeens surrealisme 1928-1947/ Suprarealism românesc 1928-1947. Vernisajul a avut loc pe 20 iunie, iar expoziţia, care se bucură de un mare aflux de public, va putea fi vizionată pînă pe 13 septembrie. Cartea amintită reproduce într-o formă grafică de excepţie materialele expuse la Rotterdam, oferind în acelaşi timp un aparat critic complet.

Domnul Florin Colonaş, implicat în această apariţie editorială, prieten cu o sumă de artişti români ai avangardei istorice şi, totodată, rafinat cunoscător al fenomenului, a avut amabilitatea de a ne oferi un interviu în exclusivitate.

Cartea de la care porneşte discuţia noastră va ajunge, ca urmare a tirajului restrîns, în atît de puţine biblioteci încît se poate spune că încă de la apariţie este la fel de rară precum revistele şi cărţile despre care vorbeşte. Vă rugăm să ne faceţi o prezentare a acesteia, vorbindu-ne despre expoziţia desfăşurată în paralel la Rotterdam.

Nu sînt eu autorul Mişcării de la Unu, ci doar unul dintre oamenii care au ajutat sub anumite aspecte ca această carte să apară. Este vorba despre rezultatul colaborării a doi protagonişti: Michael Ilk şi Vladimir Pană. Arhitectul Ilk, originar din România, de la Lugoj, a făcut liceul la Timişoara, Facultatea de Arhitectură la Bucureşti, apoi s-a stabilit în Germania. Este un pasionat al avangardei, care a scos o serie întreagă de cărţi, începînd din 1994. O carte a sa, Brâncuşi, Tzara şi avangarda românească, este socotită astăzi un fel de dicţionar. A editat Marcel Iancu – opera grafică, precum şi un catalog rezonat al gravurilor sale, cărora le-a urmat volumul de corespondenţă dintre Tristan Tzara, Marcel Iancu şi Francesco Meriano. Acesta din urmă, prea puţin cunoscut în România, a fost om politic şi animator cultural (a scos revista La Brigata, importantă pentru avangarda italiană). Michael Ilk a mai editat Maxy, pictor integralist, Brauner, linogravorul, Brauner, ilustratorul şi, acum, Mişcarea de la Unu. A realizat între timp o serie de expoziţii, prima dintre ele la Kunsthal (Rotterdam), cu avangarda românească, la Bochum, la Essen, apoi din nou la Rotterdam, cu Marcel Iancu şi Maxy, precum şi altele. Cu circa două săptămîni în urmă s-a deschis, tot la Kunsthal, expoziţia intitulată Suprarealismul românesc, în care este prezentată mişcarea de la Unu. Aceasta va fi completată cu un segment de fotografie realizată de Aurel Bauch, prieten cu avangardiştii, care i-a fotografiat pe Saşa Pană, pe Dan Faur şi pe alţi avangardişti, realizînd adevărate documente de epocă.

Volumul Mişcarea de la Unu este editat în colaborare cu Vladimir Pană, fiul lui Saşa Pană, creatorul mişcării Unu. Vladimir, la rîndul său un intelectual rafinat, ani de zile redactor-şef la o publicaţie culturală, Albina, a pus la dispoziţie cu mare generozitate o serie de materiale pentru carte. Aceasta a fost editată astfel încît să poată oferi publicului larg informaţii puţin cunoscute pînă în prezent. Lucrarea este structurată pe capitole bine definite: sînt prezentate toate cărţile (în număr de 34) care au apărut la Editura Unu şi cele 51 de numere ale revistei (de fapt 50, deoarece numărul 18 nu a fost editat), afişele, cărţile poştale, banderolele – toate acestea, ilustrate la cele mai înalte cote.

Materialele expuse la Kunsthal sînt extrem de rare. Reproducerea lor în carte implică inclusiv dimensiunea conservării. Unele dintre artefacte s-au pierdut definitiv. Cum aţi rezolvat aceste dificultăţi?

Una dintre ultimele cărţi apărute la amintita editură, Umbra unei melancolii a lui Dobrian, are un tiraj de 25 de exemplare, dar toate foile sînt planşe gravate. Nu era vorba de mari tiraje şi de afaceri. Bibliofilii sau marile instituţii de profil se interesează de astfel de cărţi. Plăcerea de a le avea este parţial diferită de aceea de a efectua studii asupra lor. Aceste lucruri nu sînt valabile doar în cazul amintitei edituri. Sub egida „Integral“ au apărut cinci titluri de referinţă, dar există şi Alge, Contimporanul cu cele 102 numere, 75HP, precum şi o serie de reviste care astăzi sînt complet necunoscute, cum ar fi Pinguinul, H2SO4, Liceu, Stiletul sau revista Urmuz, scoasă de Geo Bogza şi apărută în cinci numere, fiecare însoţit de un supliment. Cinci-ul are un nume incitant: Elogiul bordelului; Geo Bogza, după cum bine se ştie, a avut probleme cu poliţia şi cu administraţia pentru Jurnal de sex, iar Faur pentru Bust.

Pe de altă parte, afişele au o viaţă efemeră, aşa că cele din perioada avangardei istorice sînt foarte rare în zilele noastre. Cîteva dintre cele despre care bănuim că au existat lipsesc deocamdată din fondurile cunoscute, de aceea în paginile cărţii a fost reprodus textul sub nişte casete goale. Surprize apar întotdeauna, aşa că nu excludem faptul de a le găsi la un moment dat. E o mare satisfacţie ca, după ce ai cercetat peste tot, să dai peste un material inedit.

Cartea are un tabel cronologic solid al apariţiilor editoriale (avangardiste) din epocă. Este publicată lista pseudonimelor folosite în aceste publicaţii. Revista Unu a pus un accent deosebit pe grafică, pe caracterele literelor, paginaţia sau desenele fiind realizate, nu de puţine ori, de cei mai importanţi pictori avangardişti. Anumite numere sînt semnate grafic, de exemplu, de Brauner, Perahim sau Herold.

Această carte poate fi considerată un catalog al expoziţiei de la Rotterdam; acolo sînt expuse originalele, în volum sînt reproduse coperţile, banderolele şi alte materiale într-o formă sistematizată. Cartea îşi are propria sa viaţă, constituindu-se într-un posibil punct de plecare pentru cercetări viitoare.

I-aţi cunoscut personal pe cîţiva dintre cei mai importanţi promotori ai avangardei istorice, printre care şi pe Saşa Pană. Cum s-a produs această întîlnire şi ce amintire v-a lăsat?

Am avut onoarea de a-l cunoaşte pe Saşa Pană, căruia i-am luat un interviu despre Urmuz la sfîrşitul anului 1969. Materialul a fost publicat într-un modest ziar de provincie, Viaţa Buzăului. Fiind amîndoi medici, am fost foarte uşor acceptat de către acesta. Era un om foarte precis, punctual şi amabil. De cîte ori ne-am întîlnit, mi-a dat cîte un număr din revista Unu, cu dedicaţie. I-am cunoscut şi pe Max Hermann Maxy, pe Dobrian şi pe Gellu Naum.

Trebuie să vă spun că împreună cu domnul arhitect Ilk am făcut la Dessau, chiar în localul Bauhausului, la casa lui Oskar Schlemmer, o expoziţie M.H. Maxy, care, ca şi Hans Mattis-Teutsch, a expus la Der Sturm. Am scris chiar un articol intitulat “Maxy, de la Sturm la Bauhaus“. S-a făcut şi un film cu sprijinul Televiziunii Române şi al Institutului Cultural de pe lîngă Ambasada României la Berlin. Tot împreună cu Michael Ilk, lucrez în prezent la proiectul unei expoziţii care va reuni afişele lui Victor Brauner. Cînd doreşti să faci o asemenea expoziţie nu ai nevoie numai de bibliografie, entuziasm şi finanţe, ci şi de obiectele în sine, de aceea un astfel de demers se poate materializa în peste cinci ani de muncă.

Revenind, Saşa Pană le făcea pe toate: concepea afişele, banderolele, mergea noaptea cu bicicleta pentru a distribui revistele la chioşcuri, era scriitor, contabil, corector, hamal, dar avea o satisfacţie deosebită în urma acestor munci. Maxy, Dan Faur, Brauner sau Perahim lucrau coperţile, astfel încît, din punct de vedere grafic, publicaţiile Unu răspundeau tuturor cerinţelor estetice.

Ce părere aveţi despre modul în care ne raportăm în prezent la avangardă? Există în viziunea dvs. vreo legătură directă între artele de la noi şi cele întîmplate în anii ’20-’30?

Avangarda istorică românească, nu doar cea literară, ci şi cea din artele plastice, coregrafie sau muzică, reprezintă un corolar al unei activităţi intelectuale remarcabile din această parte a continentului şi are un potenţial colosal în raport cu avangarda europeană. Din păcate, la noi nu se prea face mare lucru pentru a se arăta străinătăţii cum au stat de fapt lucrurile; nu se face reclamă. Avem aşi în mînă şi nu ştim să-i jucăm. Avangarda este un subiect care prinde. Expoziţia Suprarealismul, care a avut loc la Beaubourg şi apoi la Düsseldorf, s-a bucurat de un mare aflux de public. Acolo era foarte bine prezentat Victor Brauner. Se scot numeroase cărţi despre aceste subiecte în Occident, la noi apariţiile fiind destul de modeste. Există preocupări, dar editurile se feresc, deşi sîntem destul de bogaţi în acest domeniu.

Olandezii, de exemplu, acordă mare im-portanţă punerii în pagină a unei opere. Ca şi la celelalte expoziţii, ei s-au implicat foarte serios, atât financiar, cît şi profesional. Expoziţile anterioare au fost făcute fără cusur. Pe aceasta încă n-am văzut-o, dar mă voi duce în cursul verii, expoziţia fiind deschisă pînă pe 13 septembrie.

Totuşi, au existat cîteva evenimente legate de avangardă în ultimii ani şi în România. V-a atras atenţia vreunul dintre ele?

Îmi aduc aminte că, în 1996, la Etajul 3/4 de la Teatrul Naţional Bucureşti a fost organizată o expoziţie despre anii ’20-’30 de către Oficiul Naţional al Expoziţiilor şi Uniunea Arhitecţilor, expoziţie care s-a bucurat de un mare succes. Au fost o mulţime de tineri, oaspeţi din străinătate, muzeografi din ţările mai mult sau mai puţin apropiate, a fost un eveniment absolut remarcabil, în urma căruia a rămas şi un catalog excepţional, astăzi de negăsit. Prin astfel de evenimente ar trebui să ne facem cunoscuţi în lume. Avangarda românească este un subiect care merge extraordinar pe orice meridian, păcat că nu se realizează evenimente de acest fel chiar de către noi. O serie de avangardişti care au trăit, gîndit şi creat în România sînt revendicaţi de alte ţări, în timp ce noi demonstrăm o nejustificată pasivitate. De exemplu, Heinrich Neugeboren, născut pe 6 martie 1901 la Braşov, pictor, muzician, estetician, filozof al culturii, este cunoscut în lume ca Henri Nouveau, în timp ce în România nu se ştie nimic despre el. Şi-l dispută maghiarii, germanii şi francezii. Cine-i analizează viaţa ştie că a murit prin ’59 la Paris, cu dorul plaiurilor natale în suflet. Sînt nenumărate alte cazuri de valori româneşti despre care nu se vorbeşte în România.

Care sînt gîndurile dvs. în urma recentei lansări?

Întorcîndu-ne la Mişcarea de la Unu, această lansare s-a bucurat de succes, deşi nu au luat parte la ea mii de oameni. Am planificat neîntîmplător evenimentul la Anticariatul Unu de pe strada Academiei nr. 4-6, într-un loc unde se găsesc expuse lucrări de Perahim, Jean David, Hedda Stern, Teddy Brauner… Eu cred că avangarda este foarte bine primită în România şi că oamenii vor să vadă astfel de expoziţii. Le mai trebuie doar posibilitatea.

Recomanda articolul prin: