OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Berlinul, capitala unei Germanii reintregite, este astazi, mai mult ca oricind, o metropola. In ultimii 10 ani, orasul si-a renovat cladirile si monumentele istorice, si-a imbogatit zestrea arhitecturala cu constructii fantastice, demne de secolul XXI, oferindu-le astfel calatorilor o imagine cu totul noua. Viata artistica a Berlinului a fost, intotdeauna, deosebit de intensa si de atractiva. Niciodata insa iubitorilor de arta si cultura nu li s-au oferit, ca astazi, circa 1500 de evenimente pe seara. Berlinul s-a impus ca un centru muzical de mare anvergura. Aceasta faima a fost, este si, cu siguranta, va fi si in continuare sustinuta si argumentata solid de catre spectacolele celor trei mari scene lirice berlineze – Staatsoper Unter der Linden, Komische Oper si Deutsche Oper.

Staatsoper Unter den Linden
Cind, in urma cu aproape 260 de ani, Friedrich cel Mare a dorit sa construiasca o „opera de curte“ in interiorul ansamblului arhitectonic numit „Forum Friederizianum“, in chiar centrul, in inima Berlinului, gestul sau a insemnat foarte mult. O piatra de temelie pentru un viitor Berlin, metropola culturala. Viziunea unui Berlin ca oras, centru cultural german si european totodata. Opera ce poarta astazi numele marelui bulevard pe care este amplasata – bulevardul Pe sub tei – Unter den Linden – este cel mai vechi teatru berlinez si se numara printre cele mai frumoase opere din lume. Cladirea a fost construita intre anii 1741-1743 dupa planurile arhitectului Georg Wenzeslaus von Knobelsdorf si a fost inaugurata, la 7 decembrie 1742, cu opera Cleopatra e Cesare de Carl Heinrich Graun. In 1811, opera, pina atunci in exclusivitate „de curte“, isi va deschide portile pentru toti locuitorii Berlinului. Cladirea este refacuta si renovata de catre celebrul arhitect german Karl Friedrich Schinkel, care a activat, o perioada, si ca scenograf al noilor montari.
Marile evenimente ale vietii muzicale lirice berlineze din secolul al XIX-lea au fost premiera absoluta Freischütz de Weber in 1821 si premiera absoluta Nevestele vesele din Windsor de Otto Nicolai, in 1849. Gasparo Spontini si Giacomo Meyerbeer, in calitate de „Generalmusikdirektor“, si Joseph Sucher, Felix von Weingartner si Karl Muck, mai tirziu Richard Strauss si Leo Blech, in calitate de dirijori, au construit, in timp, faima acestei institutii muzicale berlineze. Pe linga repertoriul clasic, in prima jumatate a secolului XX repertoriul se imbogateste si cu creatii lirice moderne. In 1925, sub bagheta lui Erich Kleiber, are loc premiera absoluta Wozzeck de Alban Berg.
In perioada „neagra“ a dominatiei national-socialistilor, mari muzicieni germani sint obligati sa paraseasca tara, printre ei si dirijorii Erich Kleiber, Otto Klemperer si Leo Blech.

Cu o diplomatie fina, intendentul operei, Heinz Tietjen, reuseste totusi sa mentina spectacolele la un nivel artistic remarcabil. Apoi, cladirea va fi distrusa de doua ori, in 1941 si in 1945. Dupa terminarea razboiului, datorita initiativei marelui muzician care a fost Erich Kleiber – reintors din exil – si cu ajutorul arhitectului Richard Paulick, cladirea este reconstruita (1952-1955) dupa planurile originale si redeschisa la 4 septembrie 1955 cu un mare spectacol: Maestrii cintareti din Nürnberg de Richard Wagner sub bagheta lui Franz Konwitschny. In ciuda construirii Zidului berlinez, Unter den Linden si-a mentinut, in timp, statutul de scena lirica germana de anvergura internationala. Dupa caderea Zidului si reunificarea celor doua Germanii, in 1992, directia artistica a operei ii este incredintata dirijorului Daniel Barenboim, care preia si bagheta orchestrei Staatskapelle Berlin. In cei 10 ani care au urmat, rezultatul colaborarii dintre dirijor, cintareti si orchestra este spectaculos. Repertoriul este reinnoit – 87 de premiere –, colectivul operei incepe marile turnee in strainatate, „la sediu“ sint organizate mari festivaluri anuale, ca Festivalul de Pasti si Festivalul Mozart, orchestra se afirma si ea in impunatoare cicluri Beethoven si Brahms. Cea mai mare realizare a dirijorului Daniel Barenboim si a artistilor de la Opera de Stat Unter den Linden din Berlin este ciclul Wagner, care va fi prezentat pentru prima oara integral in perioada 23 martie-28 aprilie 2002, in cadrul Festivalului de Pasti. Olandezul zburator, Tannhäuser, Lohengrin, tetralogia Inelul Nibelungilor, Tristan si Isolda, Maestrii cintareti… si Parsifal – tot atitea spectacole extraordinare pe scena de la Staatsoper Unter den Linden din Berlin, rezultat al colaborarii unui singur dirijor – Daniel Barenboim – cu un singur regizor – Harry Kupfer – si cu participarea celor mai mari cintareti wagnerieni ai acestui inceput de mileniu.

Komische Oper
Construit dupa planurile celebrului cuplu de arhitecti Helmer si Fellner, in 1892, la Berlin se inaugureaza Teatrul Unter den Linden. In 1898, numele institutiei se schimba in Metropol-Theater, pe scena caruia vor fi jucate, cu mare succes, nu numai piese de teatru, ci si numeroase operete, unele in premiera absoluta (1929, Tara surisului de Franz Lehar). In 1945, cladirea este distrusa de o bomba, dar imediat, in 1946, incep lucrarile de reconstructie. Sub noua denumire de Opera Comica, teatrul isi redeschide portile la 23 decembrie 1947 cu Liliacul de Johann Strauss, un spectacol in regia celebrului Walter Felsenstein. In anii urmatori, regizorul austriac a creat aici o adevarata scoala de teatru, originala si moderna, fiecare dintre spectacolele regizate de el – Otello, Povestirile lui Hoffmann, Traviata, Castelul Printului Barba Albastra, Vulpea isteata – fiind un adevarat eveniment. In 1965 cladirii ii sint construite citeva anexe. In noua forma, Opera Comica din Berlin se va redeschide in 1966 cu Don Giovanni de Mozart. Ultimul spectacol semnat Walter Felsenstein este Nunta lui Figaro in 1975 (la 8 octombrie regizorul moare). In 1981, Harry Kupfer este angajat ca regizor-sef. In 1986, sala de spectacol cu arhitectura sa neobaroca (1270 de locuri) este restaurata si declarata monument istoric.

In seara zilei de miercuri, 28 noiembrie, pe scena de la Komische Oper Berlin am asistat la un spectacol cu Orfeu si Euridice de Gluck. Doua seri mai tirziu, pe aceeasi scena, era anuntata ultima premiera a anului 2001, Romeo si Julieta de Gounod, o „versiune“ (partitura originala a fost scurtata cu circa 60 de minute) semnata Harry Kupfer. Ambele spectacole ca si intreg repertoriul actualei stagiuni, ce cuprinde, printre multe altele, Dragostea pentru cele trei portocale de Prokofiev, Carmen de Bizet, Boris Godunov de Mussorgski, Elektra de R. Strauss, Falstaff de Verdi, m-au convins ca ambitiile acestei institutii trec mult dincolo de granita posibil sugerata de denumirea Opera Comica. Si nici nu putea fi altfel atunci cind, de 10 ani, functiile de director si regizor-sef sint detinute de una si aceeasi persoana – controversatul artist care este Harry Kupfer. Intre primul sau spectacol de pe aceasta scena – Maestrii cintareti din Nürnberg la 3 octombrie 1981 si ultima sa premiera, Romeo si Julieta – O versiune la 25 noiembrie 2001, Harry Kupfer a semnat 38 de spectacole, printre care Boris Godunov (1983), Erwartung/Asteptare de Schönberg (1988), Julius Caesar in Egipt de Haendel (1993), Elektra de Richard Strauss (2001), Casa Bernardei Alba de Reimann (2001), sapte opere mozartiene, pentru 10 martie 2002 fiind planificata premiera cu The Turn of the Screw, tradus ca Ingerul pacatos, de Benjamin Britten. Harry Kupfer si interpretarile, versiunile sau chiar viziunile sale regizorale aplicate pe partituri lirice de la Haendel la Hans Werner Henze au uimit, au enervat, au stirnit proteste, arareori au placut, niciodata insa nu au lasat spectatorul indiferent. Pina la urma, ce-si poate dori mai mult un artist?! Trebuie sa marturisesc, nu ma numar nici eu printre admiratorii regizorului Harry Kupfer. Spectacolul cu Orfeu si Euridice a fost, mare parte din pricina regiei si decorurilor, plictisitor si monoton.

Doua mari panouri cu geamuri de oglinda (cca 1 m/880 cm), panouri mari de cca 10 m/8 m, unul fix, altul mobil, se rotesc aproape non-stop timp de circa 75 de minute reflectind si deformind fie sala de spectacol, fie diferite diapozitive proiectate pe un perete lateral. Cintaretii se misca printre acesti pereti. Orfeu este un tinar imbracat cu o geaca de piele si tinind in mina o chitara. Euridice este o fata a timpurilor noastre. Ea moare calcata de o masina. Zeul Amor este un baietel de cartier care, batind mingea in zona, asista la eveniment. Infernul este un salon de spital. Orfeu – contratenorul Jochen Kowalski intr-o forma vocala „de zile proaste“. Euridice – Dagmar Schellenberger, o soprana frumoasa si sensibila. Directia muzicala a fost asigurata de catre Matthias Foremny, iar orchestra si corul de la Komische Oper s-au dovedit interpreti desavirsiti ai partiturii lui Gluck. Din pacate, asta nu a fost de ajuns pentru „salvarea“ unui spectacol de teatru liric. Despre Romeo si Julieta insa, cronicarii nu au avut decit cuvinte de lauda. Un spectacol-simbol despre dragoste si moarte, un spectacol-metafora despre societatea contemporana in care cei ce risca sentimente profunde si sincere sint condamnati, un spectacol-eseu despre izolare si insingurare… intr-o distributie de exceptie – cintareata americana Fionnuala McCarthy in rolul Julietei, Johannes Chun in rolul Romeo si tinarul dirijor Matthias Foremny la pupitrul orchestrei Operei Comice din Berlin.

Deutsche Oper
Deutsche Oper Berlin este cea mai „tinara“ dintre cele trei scene lirice berlineze. Cladirea de astazi se afla amplasata pe locul vechii Opere Germane, construita in anul 1912 din initiativa locuitorilor orasului Charlottenburg, astazi unul dintre cartierele „noului“ Berlin. Primul spectacol jucat si cintat aici a fost Fidelio de Beethoven. In 1925, Opera Germana este preluata de catre statul german si devine Opera Germana de Stat. Cladirea este bombardata si apoi complet distrusa in martie 1943 si ianuarie 1944. Ulterior, timp de 16 ani, ansamblul operei va activa in cladirea Theater des Westens, in apropierea garii Zoologischer Garten. In 1956 autoritatile orasului decid reconstruirea Operei pe acelasi loc, dar intr-o arhitectura, desigur, moderna. In urma unui concurs, proiectul arhitectului prof. Fritz Bornemann este declarat cistigator. Cu putine saptamini inainte de inaugurarea festiva a noii cladiri, ce poate primi circa 2000 de oaspeti, Berlinul este „taiat“ in doua de catre Zidul de trista amintire. Astfel, la 24 septembrie 1961, berlinezii „de Vest“ isi primesc singurul teatru de opera – celelalte doua teatre lirice raminind, dincolo de Zid, in Berlinul de Est. Deutsche Oper Berlin este numele ales pentru noua institutie ce se va ridica rapid la rangul de mare scena lirica germana, recunoscuta si pe plan international. Opera isi va pastra statutul de prima scena lirica berlineza si dupa caderea Zidului. In seara zilei de 12 noiembrie 1989, in marea sa sala, cetateni germani din Berlinul reunit vor asista la un fantastic spectacol-simbol cu Flautul fermecat de Mozart, spectacol cu intrare libera.

Printre cele trei opere berlineze, Deutsche Oper are – inca! – activitatea cea mai intensa si repertoriul cel mai complet. In 316 spectacole pe an se prezinta aici 40 pina la 60 de titluri. Media este de cinci spectacole de opera in premiera si doua premiere de balet pe an. Opera are un ansamblu permanent alcatuit din 35 de cintareti, o orchestra de 143 de instrumentisti si un cor alcatuit din 112 persoane. In total, Deutsche Oper Berlin are 920 de angajati, iar spectacolele beneficiaza mereu de prezenta unor cintareti-oaspeti de mare valoare internationala. Istoria acestei scene a fost marcata de artisti precum dirijorul Bruno Walter, dirijorul si regizorul Heinz Tietjen, dirijorul Otto Klemperer, actorul si regizorul Carl Ebert, cintaretii Lotte Lehmann si Dietrich Fischer Dieskau, dirijorul Ferenc Fricsay, regizorul Gustav Rudolf Sellner, dirijorul Lorin Maazel, cintaretele Agnes Baltsa si Catarina Ligendza, care si-au inceput carierele stralucitoare aici, dirijorii Daniel Barenboim si Giuseppe Sinopoli, regizorul Götz Friedrich si, astazi, noul intendent al Deutsche Oper Berlin, compozitorul Udo Zimmermann.

In repertoriul ales si jucat, partiturile lirice ale secolului XX ocupa un rol important. Sa amintim doar Brautwahl de Busoni, Katia Kabanova, Din casa mortilor, Cazul Makropulos si Jenufa de Janecek, Circe de Werner Egk, Consulul de Menotti, Poveste prusaca de Boris Blacher, Leonore 40/45 de Rolf Liebermann, Regele cerb si Tinarul lord de Hans Werner Henze, Moise si Aaron de Schönberg, America de Haubenstock-Ramati, Soldatii de Bernd Alois Zimmermann… si, de curind, opera Intoleranta de Luigi Nono, spectacolul cu care noul intendent, prof. Udo Zimmermann, marcheaza inceputul activitatii sale. Premiera a avut loc la 15 septembrie 2001 cu un succes rasunator. Conducerea muzicala – Peter Rundel, regia – Peter Konwitschny, scenografia si costumele – Hans Joachim Schliecker, in distributie Chris Merritt, Melanie Walz, Yvonne Wiedstruck, Tom Erik Lie si Peter Klaveness. Luigi Nono (1924-1990) s-a nascut la Venetia si a studiat compozitia cu Bruno Maderna si dirijatul cu Herman Scherchen.

„Serialismul total“ din ultimele lucrari ale compozitorului Anton Webern l-a influentat puternic. Luigi Nono a utilizat tehnica serialismului nu doar in creatiile sale corale care i-au adus celebritatea, ci si in singura sa lucrare de teatru muzical, Intoleranzza (premiera mondiala la Venetia, teatrul La Fenice, la 13 aprilie 1961). Compozitorul si-a intitulat lucrarea „azione scenica“ in doua parti. Printr-un limbaj serial strict, nefacind nici o concesie pitorescului sau facilului, in secvente succesive, pregnante si dure, Nono face un multiplu rechizitoriu la adresa fascismului, a torturii, a exploatarii, a deportarii si a folosirii bombei atomice. Opera sa a declansat, dupa premiera, un mare scandal provocat in egala masura atit de continutul, cit si de forma abordate. Partitura/spectacolul au fost concepute cu montaje fotografice, cu sloganuri rostite prin porta-voce, cu muzica electronica ce da fiori, cu personaje dramatice-simbol ce impresioneaza puternic. Pe scena de la Deutsche Oper Berlin, Intoleranzza de Luigi Nono este un spectacol ce preia intru totul, accentuind in context contemporan, intentiile compozitorului. Este un spectacol cutremurator ce acuza si demasca, un spectacol a carui amintire nu se va sterge usor din mintile si sufletele spectatorilor.

Ce mai putem adauga prezentarii noastre?! Poate „lantul“ premierelor cu care Deutsche Oper Berlin si noul sau intendent, prof. Udo Zimmermann, au marcat si vor marca stagiunea 2001-2002: Messa da Requiem (versiune scenica) de Verdi (premiera la 3 noiembrie 2001); Frumoasa adormita/Ultima fiica a tarului de Ceaikovski/Vamos (premiera de balet la 25 noiembrie 2001); Povestirile lui Hoffmann de J. Offenbach (premiera la 18 ianuarie 2002); Fidelio de Beethoven (premiera la 26 februarie 2002); Stravinski/Rahmaninov – balet (premiera la 31 martie 2002); Medeea de Cherubini (premiera la 8 mai 2002); Zidul (balet pe colaj muzical, premiera la 16 mai 2002) si Saint François d’Assise de Olivier Messiaen (premiera la 19 iunie 2002).