OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sint patru mari artisti contemporani cu ale caror nume si opera, intrate de ceva timp in istorie, Muzeul National de Arta Contemporana ne-a facut surpriza sa ne intilnim in acest sezon estival. Este un gest binevenit, mai ales ca in acest moment nu avem prilejul sa admiram prea des arta romaneasca a ultimei jumatati de veac. Pentru cei care nu au cunoscut in mod direct perioada anterioara lui 1989, lucrurile par a fi mult prea simple. in general, tendinta este de respingere, de catalogare sub formula „realismului socialist“ sau a artei facute la comanda.

Este un mod grosolan, o totala necunoastere a fenomenului, as spune chiar o manifestare de rea-vointa aceea de a rezuma respectiva perioada la atit si a nu vedea ce s-a intimplat in spatiul artelor contemporane la noi. Fara a fi condusi de idei preconcepute, ar trebui sa avem dorinta de a cunoaste, de a analiza „la rece“ un fenomen despre care in urmatorii zece ani se va sti mult mai putin. De aceea, asemenea expozitii sint aproape o obligatie, cu conditia ca ele sa furnizeze si materialul documentar, sa ofere judecati critice ale momentului, dar si o reconsiderare, o plasare a fenomenului intr-un context.

Este necesar acest lucru mai ales pentru tinara generatie care nu cunoaste o realitate culturala de care nu trebuie sa-i fie rusine, in care poate descoperi radacinile unui discurs plastic remarcabil, de la care ar avea multe de invatat. Nu imi propun sa fac aici un elogiu „pronationalist“, dar nu trebuie uitat ca, oricit de mult am privi doar spre exterior, perceptia, trairile, acea chintesenta ce da individualitate expresiei tin de un context mult mai complex, din care nu pot fi eliminate rolul locului, al spatiului cultural din care provin, al tipului de educatie etc. Si, in acest sens, expozitia celor patru este un foarte bun exemplu de imagine a acestei perioade, o felie careia i se mai pot adauga inca numele si creatia multor artisti.
Aproape ca nu ne mai intereseaza criteriile selectiei, optiunea organizatorilor pentru acest grup. Este o expozitie prin care putem afirma ca am avut ceva de spus in dezvoltarea postbelica a artei europene, ca, asemenea vecinilor nostri din fostele tari comuniste, am reusit sa iesim din dimensiunea strimta a artei facute la comanda, ca am putut dialoga cu ceea ce se petrecea pe mapamond, in spiritul cunoscut al limbajului plastic.

Ion Bitzan a inteles foarte repede spiritul timpului sau
Ion Bitzan (1924-1997) este probabil personalitatea cea mai interesanta care poate explica un tip de reactie, as spune de adaptabilitate la contextul politic, pentru care compromisul a existat. Dar mostenirea artistica pe care Biztan ne-a lasat-o este cu totul alta si despre ea trebuie sa vorbim, fiind constienti de slabiciunile naturii umane. Bitzan a fost un artist cu un spirit inventiv iesit din comun, cu un simt al obiectului, al unui tip de expresivitate a carui chintesenta are ceva din rafinamentul indelung exersat al culturilor ancestrale. Iar aceste calitati el a stiut sa le foloseasca in doua directii diferite, as spune, utilizind o strategie exersata cu succes de-a lungul anilor. Servind comanda politica, el a raspuns cu un umor disimulat, in spiritul personalitatii sale, realizind acel gen de lucrari ce reuseau sa plaseze opera, daca se facea abstractie de tematica, intr-un discurs modern, conform principiilor sale estetice. in paralel, exista arta de atelier, cea cu care a circulat la mari expozitii internationale, angajindu-se intr-un dialog cultural real.

Artistul a fost, o putem spune acum, un spirit postmodern, a avut capacitatea de a exploata, de a asocia elemente culturale diferite, a descoperit „fastul lucrurilor inutile“, asa cum isi intitula, la sfirsitul anilor ’60, una dintre lucrari, a experimentat continuu, fiind convins de puterea captivanta a vizualului. Obiectele create, cartile sale, hartile, desenele-scrieri, iar mai tirziu „marea biblioteca“ sint un omagiu adus cunoasterii, culturii. Bitzan a fost artistul care a inteles foarte repede spiritul timpului sau, a stiut sa capteze si sa asocieze in sincron lumea din care venea cu un nou tip de vizualitate. As indrazni sa spun ca persoana lui, arta lui emanau ceva atit de autentic, de rafinat, incit toate „inventiile“ sale par a se fi nascut firesc. Noutatea era surprinzatoare, dar nu soca deloc, din contra, te ajuta sa privesti cu alti ochi orice lucru pe linga care treceai. Acum putem spune ca „mostenirea artistica“ lasata de Bitzan a marcat generatiile care au urmat, indrazneala si mestesugul, rigoarea conceptuala, ameliorata de subtile interpretari, asocieri de materialitati si forme duc la expresii sofisticate si pun in valoare calitatile artizanale, o anume virtuozitate, un simt al vizualului, o perceptie a dimensiunii culturale a timpului sau.

Ovidiu Maitec: calea fireasca dintre traditie si modernitate
De sculptorul Ovidiu Maitec (1925-2007) ne-am despartit cu citeva luni in urma. in toata opera sculptorului este foarte interesanta relatia dintre peren si trecator, dintre prezentul pe care-l resimte puternic si ceea ce vine din adincul fiintei sale. Un artist care a calatorit mult, a cunoscut multe culturi, a fost deschis, reusind sa faca o sinteza extrem de personala intre toate aceste lucruri si bagajul pe care-l purta cu sine, acea parte ancestrala care ne face sa spunem ca apartinem unui anume loc. Numai cineva care este familiarizat, crescut intr-o cultura a lemnului – de la apropierea de padure, pina la uneltele, casa sau obiectele din preajma – poate intelege, poate gasi calea atit de fireasca dintre traditie si modernitate. Sculpturile lui Maitec au viziunea modernitatii, sint obiecte ale lumii noastre, dar poarta pecetea atemporalitatii. Aceste „mecanisme“ marcate de obsesia tehnologica a secolului traiesc, de fapt, in dimensiunea spirituala a esentei lor. Blocul de lemn puternic articulat inchide in geometria lui riguroasa o intreaga lume. in ultimii ani, formele severe ale „containerelor“ sale par a defini lumea, aflata sub semnul tragicului, dar as spune mai ales sub cel al anonimatului, al lipsei de identitate.

Altadata, lucrarile lui se numeau porti, tronuri, coloane, pasari, semne ce apartin umanitatii, dar transmiteau totodata si ceva din individualitatea unei lumi. intre pragmatic si frumos a existat, in toata cultura taraneasca, o legatura puternica ce a pus in valoare dimensiunea expresiva a lemnului. Acum putem intelege secretul reusitelor acestui mare artist care, de-a lungul intregii sale vieti, a purtat cu sine o experienta ancestrala, a pasit impreuna cu ea, a folosit-o ca reper in intelegerea modernitatii.
Opera lui Ovidiu Maitec s-a construit cu o libertate pe care ar trebui sa o invidiem. Privind opera lui Maitec din perspectiva mileniului al treilea si a deplinei noastre libertati, trebuie sa recunoastem ca ea nu are nimic din apasarea, din conditionarea pe care mult prea des o invocam. Motivatia corecta a acestei aparente incompatibilitati o vom gasi doar atunci cind vom prefera o analiza echilibrata a mostenirii noastre culturale, fara complexe, cind vom recunoaste ca nereusitele tin de limitele noastre individuale si mai putin de prejudiciile unei istorii si cind vom fi de acord ca, oricit de „mici“ sintem in marea cultura a lumii, autenticul isi va gasi intotdeauna locul cuvenit.

Arta lui Ion Nicodim pune in valoare forta zonelor latente
Nu putem vorbi in cazul lui Ion Nicodim (1932-2007) despre o descoperire tirzie si nostalgica a radacinilor. Dintotdeauna, el a fost apropiat unui asemenea tip de cercetare plastica, mai ales in perioada anilor ’80, cind a inceput sa fie tot mai mult preocupat de materialitati. A pus in valoare un tip de obiect care fructifica materialitati diferite, o simbolistica aparte cu un potential cultural marcant, iar arta lui valorifica o sinteza sofisticata a doua tipuri de culturi distincte. Este vorba de expresia populara, ancestrala a unei traditii, regindita cu datele conceptelor plastice moderne.
Artistul vorbea despre acea „memorie arhaica“ data noua prin nastere, cea cu care el a trait si in alte contexte culturale, iar apoi si-a propus ca, eliberat de constringeri, sa puna in valoare rezultatul asimilarilor sale de-a lungul timpului. Asa a luat nastere o opera variata, ce a exploatat cu mare abilitate expresivitatea materialitatilor, de la cea cromatica la impactul direct cu obiectul, din perspectiva unei memorii culturale redescoperite. Atunci cind vorbesc despre plastica lui Ion Nicodim, rafinat este cuvintul imediat pe care sint tentata sa-l atasez personalitatii sale artistice. Felul de a gindi, de a pune in pagina, persoana lui avea expresia unei epurari maxime, careia nu-i lipseste nimic, dar totul este spus cu retinere, indelung elaborat.

Ion Nicodim a fost tipul de artist caruia nu i-a placut sa amestece lucrurile. Practica un soi de exclusivitate a elementelor, preferind nu expresia lor voluptoasa, incarcata de energie debordanta. Arta lui a pus in valoare forta zonelor latente, aflate intr-o temporara adormire, in asteptarea declicului. Niciodata picturalitatea lui nu a fost exuberanta, a preferat griurile neutre, vibrate cu subtilitate, inviorate din cind in cind de tonalitati de culoare. Putem explica acest lucru si prin faptul ca el a preferat generalitatea particularului, a mers spre o sinteza ce apus emblematic in valoare repere, simboluri. in seria „Inimi“ si in cea a „Lacurilor“, a „Tarmurilor“, teme ale picturalitatii sale, la fel ca si in mai multe serii de obiecte ce au dominat in creatia ultimilor ani, exista intotdeauna o farima de eternitate pastrata in glia stramoseasca, cu simbolurile si miturile ei, cu unelte si numeroase alte marturii ale vietuirii noastre.
Sintem departe de a putea conchide ca arta lui Ion Nicodim este subordonata unui tip de traditionalism. El a ajuns intr-un loc unde esentele comunica, unde putem vorbi despre simboluri a caror marca ne-o asumam, dar nu cu exclusivitate, ci recunoastem mai degraba drumul intoarcerii in timp, facuta cu luciditatea cunoasterii.

Discursul plastic al lui Florin Mitroi se concentreaza intr-o zona a lucrurilor emblematice
Florin Mitroi (1938-2002) nu a avut destinul social al artistilor despre care am vorbit anterior. Prezenta extrem de retinuta in zona manifestarilor publice, existenta lui Florin Mitroi s-a impartit intre atelier si scoala (profesor la Universitatea de Arte din Bucuresti). Prima si singura expozitie personala realizata in timpul vietii va fi cea din 1992, de la Galeria Catacomba, iar cea de a doua va fi deschisa post mortem, in anul 2004, la Palatul Mogosoaia. intr-un fel, aceasta il exprima foarte elocvent pe artist, pe cel care-si rezuma propria biografie astfel: „Sint in tranzitie de 60 de ani. M-am nascut in 1938, socotit anul maximei prosperitati interbelice. Pe linga anii de razboi, venirea Armatei Rosii, reforma agrara, monetara, colectivizarea, exmatricularile din facultate pe motive de origine sociala, Tezele din iunie, demolarea satelor si oraselor, cele sapte grade din casa si din clasa, ceea ce se intimpla astazi, cind fostii activisti de rangul III sint «politicieni democrati» de prim-plan, iar cei ce furau un ou fura cirezi, pare a fi un joc de copii“.

Citind aceste rinduri il intelegem mai bine pe cel care si-a concentrat discursul sau plastic intr-o zona a lucrurilor emblematice. Din contextul extrem de bogat al realitatii, Florin Mitroi a decupat, a transat, cu gest sigur si ferm, o realitate austera, restrinsa ca subiecte, dar puternica si expresiva prin forta liniei desenului, prin picturalitatea sa. Am fi tentati, dupa ce i-am citit marturisirea, sa-l socotim unul dintre resemnatii istoriei. il putem numi si asa, dar el a stiut sa foloseasca forta gestului sau intr-un discurs coerent, bine articulat, grav prin care provoaca dialogul cu meandrele complicate ale istoriei. Compozitiile sale se bazeaza pe elementaritate, el practicind un tip de discurs pentru care realitatea banala, comuna este gindita ca simbol. Temele sale vin din lumea apropiata: peisaj, flori, portret/figura, cupa, cutit, barda, steag sau pur si simplu „compozitii“. in ele pictorul pare a fi dorit sa imortalizeze, pentru fiecare, elementul „alfa“, ce nu tine de un timp sau spatiu anume, ci de esenta. Aparent, aceste imagini inofensive, lipsite de precizia contextului conduc intotdeauna spre un discurs grav asupra realitatii, unde lucrurile sint spuse tansant, intr-o simbolistica capabila sa se faca pe deplin inteleasa. Constructiile severe, linia desenului denota siguranta si energia gestului, capacitatea pictorului de a induce o stare, mai mult decit de a povesti despre lumea noastra cea din toate zilele. Sa ne gindim la gestul artistului pentru care, in ultimii ani, motivele picturalitatii sale capata expresie dramatica, discursul se radicalizeaza. Cutitul, barda, securea devin simboluri graitoare, portretele isi acutizeaza expresivitatea, iar intrebarile nerostite apar fara sa vrem.

Destinul post mortem al lui Florin Mitroi este mult mai „vizibil“. Interesul pentru opera sa, pretuirea pentru profesorul care a format multe generatii de artisti, conduc la un fenomen surprinzator, prin care, mai ales fostii studenti, dar si interesul criticii de a-i pune in valoare opera, de a mentine numele sau in contextul actualitatii noastre culturale, ne dau speranta intrarii in normalitate in privinta analizei si cercetarii fenomenului plastic contemporan.