OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Brancusi fotograf, expozitie organizata
de Ana-Zoe Pop si Raluca Bem-Neamu, Muzeul National de Arta al Romaniei,
1 septembrie-15 noiembrie

Nu este usor sa vorbesti despre Brancusi cind pare a se fi indicat deja totul. La capatul unui considerabil efort exegetic, opera brancusiana a fost depliata si compartimentata cu verva, din toate unghiurile posibile; din fericire, substanta ei nu s-a epuizat in savantele si nenumaratele interogari, tocmai pentru ca ea este un continuum de nedislocat.

Indubitabil, unul dintre cele mai seducatoare instrumente hermeneutice este filozofia, o anume filozofie. Ma intreb, insa, in ce masura lectura in cheie platonica – poate prea staruitoare pe alocuri – a luat in considerare raportul dintre sculptura si fotografie, aceasta din urma fiind, totusi, (si) o „copie“ a celei dintii. Surprinzator, despre fotografia lui Brancusi nu s-a vorbit atit de mult, poate si pentru ca ea insasi era menita „sa vorbeasca“. Cert ramine faptul ca imaginile pe care artistul le construieste in jurul operei, nemultumit de felul in care altii o faceau, reprezinta un spatiu al reflexiei personale si, deopotriva, un „lexicon ilustrat“ al creativitatii sale.
Observam de la inceput ca lentila fixeaza exclusiv atelierul si propriile opere. De multe ori, intre cele doua subiecte pare sa existe o demarcatie neta: fie doar lucrarea, focalizata insistent, fie numai locul, in care piesa joaca un rol secund. Aceasta limita (artificiala) este minata mai ales atunci cind sint fotografiate lucrarile din bronz polisat, in care putem privi si atelierul, reflectat pe suprafata curba, ca si cum ar fi continut si nu doar absorbit prin inspirate regii luministice. Situatia aceasta rasturnata – atelierul in lucrare si nu invers – este una dintre cele mai bogate explicatii pe care artistul le ofera. Privim intr-o alta fotografie doar atelierul sau, mai bine zis, neorinduiala lui, din care, ca un punctum barthesian, se iveste opera: forma ordoneaza materia, dezordinea (creatoare) devine chiar substanta artei.
Cele doua teme, cu ramificatiile si jonctiunile lor, spun aproape totul despre sculptura maestrului; in primul caz, nu ni se prezinta doar forma, volumul, motivul, ci in primul rind suprafata, care, la Brancusi, este ridicata la rangul de categorie estetica.

intocmai ca in realitate, si in fotografie silueta se dizolva, limitele sint abolite; cum nu se intimpla insa in realitatea operei, in cimpul imaginii mariajul dintre continut si forma este desavirsit: Leda este acvatica, apa insasi, pasarea este fiinta luminoasa si nu doar purtatoare de lumina. La fel ca fotografia, sculptura lui Brancusi nu pare, totusi, sa fie reductiva (tinzind catre esente), ci mai curind productiva, germinativa, metamorfotica. Vazuta astfel, pare legitima temperarea platonismului si, eventual, o abordare din unghi aristotelic, cu atit mai mult cu cit – pentru a invoca spusele autorului – sculptura aceasta nu este abstracta. Si nu poate fi, atita vreme cit intrezarim, dincolo de esafodajul artei, modelul naturii – nu in infatisare, ci in act – si principii precum individuatia (si de aici serialitatea), vibratia (liant dintre materie si spirit), combinarea (si de aici unitatea ansamblului). O natura naturans este si atelierul. Brancusi transforma locul acesta aproape prozaic, mestesugaresc, intr-un spatiu magic sau chiar ambiguu ca limite: privind cu uimire New York-ul, spunea ca vede un atelier gigantic. Cel din Impasse Ronsin, scena fotografiilor sale, este in orice caz matrice creatoare, un loc sacru, in care artistul devine „sacerdot al marilor intrebari ale omului“. Nu e surprinzator atunci rolul pe care il preia in economia fotografiilor sale.

S-a spus ca, la Brancusi, fotografia este o glosa a sculpturii; ea poate fi privita deopotriva ca parergon al privirii artistice: ochiul dindaratul obiectivului selecteaza, decupeaza, adauga, sterge, estompeaza pentru a da la iveala nu un document, ci forma insasi, cu un grad sporit de evidenta. Ambiguitatea se infiltreaza insa si aici, indusa de dimensiunea procustiana a fotografiei lui Brancusi: vedem nu numai ce ni se arata, ci mai cu ales cum ni se arata; nu doar operele ne sint dezvaluite, ci si asociatii, relatii posibile intre ele, acestea si spatiul sau ele, locul si artistul, greu de reprodus in afara peliculei. Chiar daca exista conexiuni intre cele doua capitole ale creativitatii lui Brancusi, notabil este si un aspect complementar: sculptura este un gest clasic (decantare, sinteza), iar fotografia unul romantic (invaluire, incadrare). Ambele sint cuprinse de o tacere ce contrasteaza nu doar cu verbozitatea exegezei brancusologilor, ci si cu arta mai mult sau mai putin contemporana.
Este exact ce se intimpla si astazi: expozitia din sala Auditorium a Muzeului National de Arta al Romaniei, care ne prezinta o selectie de patruzeci de tiraje moderne dupa fotografii originale, donate de Centrul „Georges Pompidou“, are un vecin zgomotos, locvace – expozitia Mot à main. Imagine si scriitura in arta din Belgia.