OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In cadrul editiei din acest an a Salonului de arta de la Tuilleries, in gradinile Luvrului, Galeria Hopkins-Custot a organizat expozitia Brancusi fotograf, cu fotografii realizate de marele sculptor. Catalogul expozitiei, de fapt un album consistent si elegant, pune in valoare aceasta dimensiune mai putin discutata a creatiei brancusiene. Introducerea semnata de Radu Varia supune atentiei un episod pina acum necunoscut al biografiei sculptorului, revelat de corespondenta sa: o idila cu Florence Meyer. Eseu pe un pretext fotografic si epistolar, investigatie de istorie a artei, textul are – prin urmare – si o dimensiune „senzationalista“, de mare interes...


Cu un superb sal in tonuri castanii inchise aruncat peste picioare, Valentine Hugo sedea de aproape doua ore nemiscata in fotoliul din mijlocul acelui salon cu atmosfera catifelata in care ma primise, si-mi povestea in continuare tot felul de lucruri fascinante despre marea aventura a artei si literaturii dintre cele doua razboaie, al caror fast il cunoscuse atit de bine.

Nu purta, bineinteles, chiar daca le-ar mai fi avut, faimoasele bijuterii ale familiei Victor Hugo, despre care vorbea Brassai intr-o pagina pe care se intimplase s-o citesc. Dar cu parul ei alb, cel putin asa mi-l amintesc, si cu eleganta naturala a anumitor doamne de conditia si de virsta ei, era totusi impresionanta.
Valentine Hugo fusese legata printr-o strinsa prietenie de Jean Cocteau, si pastra, dupa cite mi-a spus, peste doua sute de scrisori de la acesta. Cocteau era atras de baieti, ceea ce nu era deloc cazul lui Brancusi, mi-a precizat ea pe un ton ferm. Fuga sculptorului cu Raymond Radiguet la Marsilia, pentru o ciorba de peste ca lumea, incomparabila bouillabaisse, si in Corsica, decisa ad hoc in atelierul din Montparnasse, nu fusese decit o simpla farsa, al carei scop era acela de a-i trimite vederi exotice unui Cocteau indragostit de Radiguet si pe care Brancusi intelegea sa-l pedepseasca pentru o rautate pe care i-o facuse sau pentru ceea ce el luase ca atare.

Spre sfirsitul vizitei, Valentine Hugo trecuse de la tonul amintirilor la cel al confesiunilor. Si, tocmai cind ma pregateam sa ma retrag, in salon isi facu aparitia o tinara doamna, destul de expansiva, ce parea sa vina adesea pentru a-i tine companie. Fata lui Valentine Hugo deveni sumbra. Anumite lucruri nu mai puteau fi spuse.
Tinara doamna era pe punctul sa ma acompanieze, cind vocea lui Valentine Hugo rasuna deodata cu autoritate, cerindu-i sa se aseze si sa astepte. Caci avea sa ma insoteasca ea insasi. Tinara doamna incerca inutil s-o retina, iar eu abia atunci pricepeam de ce Valentine ramasese asezata pe toata durata vizitei mele. Se ridica, nu fara o evidenta dificultate si, sprijinindu-se de bratul meu in timp ce inaintam incet pe culoar si apreciind desigur ca tinara doamna nu putea s-o auda, imi sopti la ureche pe un ton dezarmant: „Stii, Brancusi voia sa ma ia de nevasta“.

„Brancusi aprecia femeile frumoase si acestea il apreciau“, scrie Henri-Pierre Roché. Le trata cu „respect, galanterie, gentilete, indulgenta“. Si, „cu barba aceea cu volute, era un seducator“1.
Dar, pe cit e de evident azi ca-i placea sa ofere cuceririlor – prietenelor si iubitelor sale –, fotografii facute de el insusi operelor sale, tot atit de sigur e ca le informa de la bun inceput ca era insurat, cu arta lui.
Acestea fiind spuse, ma intreb daca Valentine Hugo poseda sau nu fotografii de Brancusi in epoca in care am cunoscut-o, prin februarie 1966, dar presupun ca trebuie sa fi avut cel putin trei, tot atitea cite subiecte urma sa deseneze pentru a le publica eu la Bucuresti si care ar fi reprezentat Foca, diverse Coloane fara sfirsit, precum si o vedere a culcusului sculptorului, la capatul acelei scari de lemn, „anevoie de urcat“. Altfel mi-e greu sa-mi imaginez cum ar fi putut face acele desene, la noua ani de la moartea acestuia si dupa atitia altii de la ultimele ei vizite in Impasse Ronsin.

David Grob a descoperit, primul, adevarate comori pina atunci ignorate, reconstituind acum douazeci de ani parcursul amoros al lui Constantin Brancusi.
Citeva dintre cele mai frumoase fotografii revelate astfel sint expuse in prezenta expozitie a Galeriei Hopkins-Custot. Una dintre acestea este deosebit de emotionanta, caci e marturia dintii a unei mari legaturi de dragoste a artistului. Nu un autoportret, imaginea unei lucrari ori o vedere din atelier, dintre atitea altele, ii trimite Brancusi lui Florence, ci un minunat buchet de flori intr-o vaza. „In seara generalei voi fi printre aceste flori pentru a sarbatori triumful tau“, ii scrie el. Si, convins fiind de puterile terapeutice ale artei, avea sa adauge in scrisoarea din 21 decembrie 1936: „Floarea pe care ti-o trimit e miraculoasa. Priveste-o cind esti in dificultate, si ea te va salva“.

Inainte de a avea revelatia acestei corespondente, nu-mi era cunoscuta nici o scrisoare atit de afectuoasa, atit de tandra, atit de plina de dragoste, scrisa de mina sculptorului. „Nu de mult am dejunat cu Favorita. M-a intrebat daca am stiri de la dumneavoastra si i-am spus ca v-am scris o scrisoare aproape de dragoste si ca n-am primit raspuns, la care a afirmat ca ati fi fost indignata daca v-as fi scris altfel...“, ii marturiseste el la 23 februarie 1933.

Nu mult dupa aceea, la 6 august in acelasi an, nu i se mai adreseaza la plural: „Te imbratisez mult, mult, mult, mult, mult“, iar la 7 august 1938: „M-am gindit si ma gindesc mult la tine tot timpul... Te imbratisez din adincul inimii si te astept cu cea mai mare dragoste“. Si adauga: „Am gasit cercelul printre pietrele mele si ma bucur ca e in siguranta“. Iar la numai citeva luni dupa aceea, in 21 decembrie: „Foarte, foarte draga Florence, ma gindesc mult la tine si as vrea sa fiu acolo, sa te alint. Te imbratisez de aici cu spiritul si inima si-ti trimit multa dragoste“. Semnat Morice. Era de-aici inainte numele de cod al marelui indragostit de cincizeci si sapte de ani, ce-i scria lui Florence (care trebuie sa fi avut vreo douazeci), mai intii la Cambridge, apoi la Salzburg, unde asista cu familia la Festivalul de vara, la Plaza Hotel de la New York ori, indata dupa razboi, la Bellagio Road din Los Angeles, unde era maritata de citava vreme cu un oarecare Homolka, de care avea sa divorteze si cu care avea doi copii, Morice I si Morice II dupa codul Brancusi, si de unde in 1946 si 1947 avea sa-i trimita sculptorului pachete cu imbracaminte si bunatati. „Multumesc, Darling“, ii scrie el, „acestea sint lucrurile care-mi lipsesc cel mai mult“, adaugind pe un ton glumet ca Morice III al sau incepea s-o coste destul de scump. „Ai sa te ruinezi pentru un ingrat.“

Din 1932 pina in 1947, aceasta frumoasa corespondenta de dragoste se refera aproape la fiecare ocazie la fotografii si la fotografie. „V-am scris o lunga scrisoare in decembrie, in care am pus citeva fotografii“, ii scrie el la 23 februarie 1933. Iar la 7 iulie, in acelasi an: „Ti-am trimis un pachet de fotografii saptamina trecuta pe adresa scolii tale de dans. Fotografiile pe care ti le-am trimis sint prost facute, dar iti vei putea da seama de ce se mai intimpla“.
Si ea face fotografii, iar Brancusi ii scrie la 7 iunie 1946: „Fotografiile tale sint frumoase, dar fereste-te de manipularea fotografilor, nimic nu e mai obositor. Fa in asa fel ca altcineva sa-ti developeze cliseele si sa-ti faca tirajele, asa procedeaza Steichen si Man Ray“.

Nu asta facuse el insusi. Foarte atent inca de la inceputul secolului, la Bucuresti, la informatia pe care fotografia i-o putea aduce asupra propriei sale persoane si asupra operelor sale, Brancusi o transforma numaidecit intr-un instrument de lucru indispensabil si, la Paris, pentru a-si pune la punct cunostintele in materie, i se adresa chiar lui Man Ray: „La un moment dat“, scrie acesta, „Brancusi luase decizia de a-si fotografia el insusi operele. Pina atunci, cele citeva reproduceri pe care le vazuse l-au deceptionat. Imi arata, astfel, o fotografie pe care i-o trimisese Stieglitz, facuta la expozitia sa de la New York. Ea reprezenta o sculptura in marmura, perfecta pe planul luminii ca si pe cel al materiei. Fotografia era foarte frumoasa, dar nu reprezenta lucrarea lui. Numai el era in masura s-o fotografieze. As putea sa-l ajut sa-si procure materialul necesar si sa-i dau citeva sfaturi? Cu placere, i-am raspuns. Si a doua zi cumparam un aparat de fotografiat si un trepied. Sugeram ca un laborator fotografic sa faca tirajele. Dar Brancusi tinea sa le faca el insusi si pe acestea. Asa incit avea sa-si construiasca singur o camera obscura intr-un colt al atelierului...“2.

Tirajele pe care Brancusi i le prezenta prietenului sau la scurt timp dupa aceea erau fie subexpuse, fie supraexpuse si pline de pete. Dar asa isi vedea el lucrarile si asa trebuia sa le vedem si noi. Tirajele erau ele cum erau, ochiul fotografului era insa desavirsit, ca intotdeauna.
Vom nota, totusi, ca pentru realizarea numarului din Little Review pe care Ezra Pound i-l consacra in 1921, Brancusi ii remitea acestuia tiraje excelente, asa cum avea sa faca la fiecare ocazie de atunci inainte, mai cu seama in anii ’50, cind punea la dispozitia Carolei Giedion-Welcker numeroase imagini pentru viitoarea ei carte, cu conditia sa n-o tipareasca, dupa cum mi-a spus ea, decit atunci cind artistul va fi parasit aceasta lume. Astfel aparea la Neuchatel, in 1958, o excelenta lucrare integral ilustrata de sculptorul insusi.

Adesea si de-a lungul intregii povesti de dragoste dintre Brancusi si Florence, fotografia, care face prezente artist si opera, este mentionata inca din primele rinduri ale scrisorilor sculptorului, care nu uita niciodata sa-si aprofundeze reflectia asupra naturii artei si a sensului vietii, explicind in scris demersul pe care acele imagini il reflecta.

„Iti multumesc mult pentru fotografii, nu sint rele deloc“, ii scrie el pe 31 iulie 1933. „Ai perfecta dreptate sa spui ca dansatorii sint fenomene si nu rezultatul unei evolutii, si in toate artele este exact la fel. Scoala nu ne invata decit ceea ce stim. Drumul inainte este necunoscut, dar noi oricum mergem pe el, impinsi de o nevoie inerenta tuturor lucrurilor: iata la ce ma gindeam cind spuneam ca facem ceea ce trebuie sa facem si nu ceea ce bunul plac ne poate conduce sa vrem sa facem. Si aceasta nevoie profunda, care ne macina in permanenta, e ca o piatra pretioasa, bruta, pe care trebuie s-o lucram cu rabdare si metoda“. Apoi adauga: „Nu te omori cu dansul... Cauta sa nu te obosesti, caci oboseala excesiva descurajeaza si descurajarea repetata ucide increderea in noi insine, ori n-avem decit credinta spre a ne ghida, draga mea Florence“. Si, intr-un desen pe care-l voi numi emblematic, intitulat Cheia Paradisului, ii reveleaza ca aceasta e verticala care ne leaga de Domnul.

Dar gindirea acestui intuitiv ghidat doar de credinta, a acestui mare solitar care ajunsese sa cunoasca pe dinafara Cartea lui Milarepa, depasea uneori de o maniera surprinzatoare teritoriul sau predilect de reflectie, cu prevestiri fulgurante, asa cum rezulta dintr-un pasaj al scrisorii pe care i-o trimite lui Florence la 17 iulie 1933: „In legatura cu tulburarea generala din acest moment, exista cauze bine definite si intr-o scrisoare viitoare voi incerca cu modestele mele mijloace sa-ti spun ce gindesc. Pina atunci, citeste aceste ginduri ale lui Goethe, pe care le-am gasit intr-o gazeta. Nu s-ar putea defini mai bine situatia, sau mai bine cauza anumitor maladii“. Si-l citeaza pe scriitorul german: „Teoriile generale si ingimfarea sint intotdeauna sursa unor teribile nenorociri. Tot ce elibereaza spiritul, fara a ne face stapini pe noi insine, e periculos“.
Florence este una dintre cele trei fete ale lui Eugene si Agnes Meyer, careia Brancusi i-a facut faimosul portret in onyx si care poseda, pe linga acesta, o Maiastra, o Negresa blonda, o Pasare in spatiu si Danaida care, recent, a atins cel mai inalt pret platit vreodata intr-o vinzare publica pentru o sculptura, indiferent de epoca in care a fost creata. Si tot Agnes Meyer e aceea care asuma in 1914 transportul la New York al lucrarilor lui Brancusi pentru expozitia acestuia la Photo-Secession Gallery a lui Stieglitz si Steichen, dupa cum tot ea acoperea cheltuielile procesului cistigat de sculptor in 1929 contra vamii americane, pentru care sublima sa Pasare in spatiu nu era altceva decit un import ilegal de metal.

Scrisorile descoperite in aceste arhive de dragoste putin cunoscute sint de o valoare unica prin revelatiile pe care ni le aduc, ca si fotografiile in tiraj original, atit de greu de gasit in prezent, caci erau destinate de autor doar apropiatilor sau cutarui colectionar.
Muzeului National de Arta Moderna din Paris Brancusi i-a lasat, o data cu atelierul sau, comoara de imagini fotografice prin care a fixat universul sculptural pe care l-a creat, si anume cinci sute de negative, cele mai multe pe sticla, si o mie doua sute cincizeci de tiraje pe hirtie. O suta douazeci si doua dintre aceste negative reprezinta imagini din atelier, doua sute cincizeci si trei reproduceri de opere, iar o suta optzeci si trei sint documente fotografice. Dintre tirajele pe hirtie, doua sute cincizeci si unul sint vederi din atelier, sase sute nouazeci si sapte reprezinta opere, trei sute cincizeci si unul sint documente.

Nici una dintre aceste numeroase imagini, nimic din arta lui Brancusi nu ne permite sa afirmam, asa cum am citit intr-o carte dedicata fotografiilor sale, ca „in ciuda marelui sau estetism, aceasta arta n-a fost niciodata rezultatul unei prioritati de frumusete“.3 Frumusetea a fost prioritatea absoluta a artei si a vietii lui Constantin Brancusi si, mai mult ca sigur, nu uritenia.
Nimic nu ne permite sa afirmam, cum mi-a fost dat sa citesc in aceeasi carte ca, spre sfirsitul anilor ’30, Brancusi „va fi incetat sa creeze noi sculpturi, preferind sa se investeasca in prezentarea lucrarilor de pina atunci“.
Marele artist care in 1907 schimbase, dupa milenii, destinul sculpturii, liberind-o de traditia greaca pentru a o readuce la limbajul, la puterea vizionara, simbolica, monumentala si spirituala a artei Vechiului Egipt, nu putea, evident, sa prefere creatiei manipularea operelor existente in atelier, pentru a le fotografia.
Adevarul este infinit mai puternic, mai tragic. Si asumat. Creativitatea sculptorului incetase. Si, spre deosebire de un Picasso, de pilda, care se vroia un supraom pina in ultima clipa a vietii, Brancusi a stiut sa afirme, cu douazeci de ani inainte de a se stinge: „Am spus ceea ce aveam de spus“.
Tocmai de aceea fiecare noua fotografie facuta de el, pe care o descoperim, e fara de pret, caci ea reprezinta o farima de viata. „E frumos cuvintul tau: farima de viata“, ii scria el de altfel lui Florence la inceputul povestii lor de dragoste.

_____

1. Henri-Pierre Roché, Souvenirs sur Brancusi (Amintiri despre Brancusi), L’Oeil, Paris, mai 1957.
2. Man Ray, Autoportrait (Autoportret), Robert Laffont, Paris, 1964.
3. Elizabeth Brown, Constantin Brancusi photographe (Constantin Brancusi fotograf), Editions Assouline, Paris, 1995.