ARTE VIZUALE. Bucătăria hoinară

Autor: Mihai PLĂMĂDEALĂ | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Pe 28 noiembrie 2011, a avut loc lansarea unui nou album de fotografie, al zecelea, semnat de Răzvan Voiculescu. Evenimentul nu a dublat o expoziție în variantă de „simeză“ cu imaginile deja tipărite, ci a fost susținut de un adevărat spectacol din care nu au lipsit proiecția de film, muzica, talk-showul, chiar și licitația (artizanală). În rîndurile de față, lăsînd deoparte aspectele mondene ori de marketing, ne vom referi exclusiv la ceea ce ține de fotografie, profesionism, concept, artă.

Titlul este mult mai prozaic decît s-ar putea crede în necunoștință de cauză. Răzvan Voiculescu a convocat pentru Bucătăria hoinară cîțiva prieteni bucătari, dintre care doar unul are această profesie „în viața de toate zilele“, ceilalți fiind doar (mari) pasionați ai artei culinare și, pe parcursul a doi ani, a călătorit cu aceștia prin diverse zone ale țării, cît mai pitorești cu putință, unde au gătit, au interacționat cu localnicii și au imortalizat subiectele pentru care au pus în mișcare resursele proiectului. Originalitatea constă în faptul că rețetele, ingredientele și arsenalul tehnic legat de bucătărie au fost aduse „de acasă“, avînd legături minime cu regiunile în care a fost plasată „acțiunea“. Altfel spus, călătoriile asociate cu gătitul reprezintă pretextul ideal pentru a face poze, unele dintre ele fără nici o altă legătură cu ideea de bucătărie decît aceea că fotograful hoinar s-a abătut cu pricepere asupra lor.

În lucrarea sa Food and Eating: An Antropological Perspective, Robin Fox spunea că, dincolo de faptul că trebuie să ne hrănim, a mînca ne face să ne simțim bine, iar nutriția este mai importantă chiar decît sexul. Pentru supraviețuirea speciei sînt suficiente doar cîteva „evenimente“ sexuale pe întreaga durată a vieții, pe cînd foamea trebuie rezolvată zilnic. Conform autorului citat, alimentația reprezintă și o nevoie socială stringentă, căci hrana este aproape întotdeauna împărțită între oameni, masa luată în comun întărind relațiile de familie, de grup sau comunitate. Dezinvoltura personajelor aflate la o masă „boierească“ nu poate scăpa obiectivului fotografic.

Toate viețuitoarele mănîncă, însă doar omul gătește. Acest fapt demonstrează că prepararea hranei este mai mult decît o necesitate, un simbol identitar – ceea ce ne deosebește de restul naturii. Distribuirea mîncării (a dărui și a primi) este o oglindă a unor ierarhii. Mai mult chiar, se poate spune că sîntem ceea ce mîncăm. Între istorie și obiceiuri alimentare există o legătură ambivalentă. Francezii, de exemplu, mănîncă pîine albă și beau vin, germanii preferă pîinea neagră și berea, englezii nu consumă carne de cal sau de cîine, mahomedanii refuză porcul, hindușii vaca, evreii au o listă impresionantă de alimente interzise (a se consulta Leviticul), iar chinezii mănîncă orice. Apartenența la un mod de nutriție este mai importantă decît pare la prima vedere. Poreclele de „macaronari“, „broscari“, „mămăligari“ vorbesc de la sine despre identificarea poporului cu hrana specifică.

Așadar, nu trebuie să ne mire că Jamie Oliver are o audiență globală, că (renumitul fotograf) Jean Cazals a convins cu Delicious, Food and Travel sau că albumul lui Răzvan Voiculescu este „punct ochit, punct lovit“. Pe cît de promt răspundem la subiect, pe atît de greu se ating însă rezultatele onorabile în fotografia „alimentară“ (și nu numai). Jocul cu lumina, relația cu decorul, unghiul potrivit, aranjamentul, momentul optim, balansul contrastului și al culorii sînt doar cîteva dintre variabilele care îi deosebesc pe profesioniști de amatori. Răzvan Voiculescu este un mare profesionist. Dintr-un milion de încercări, amatorul nu va reuși o poză care să poată sta în picioare în fața celor ale lui Răzvan. Povestea lui în imagini și note de călătorie este una a bucuriei de a trăi, a fiziologiei gustului, a relaxării și chiar a modei culturale, aplicate bucătăriei. Personal, am sperat să disting, de exemplu, tema „vanitas“ în măcar unul dintre aranjamentele și asamblajele culinare ale catalogului, să identific simbolul sacru sau paralela mitică. Am descoperit, în schimb, un proiect antropologic solid și un poem fotografic pe măsură.

Chiar dacă ne concentrăm pe înțelegerea antropologică a mesei, putem avea în vedere și aspecte culturale mai greu lizibile, în general vorbind. Faptul că iudeii luau, în general, două mese pe zi, în timp ce grecii și romanii mîncau de trei ori zilnic, pare insignifiant în fața unei tocane argentiniene făcute, fotografiate și ingurgitate în spatiul carpato-danubiano-pontic. Ospețele, mesele, cu ocazia sărbătorilor religioase și cele funerare, nu au nici o treabă cu „visul aborigen“ de la Sarichioi, loc unde protagoniștii gătesc, altfel sînt pierduți (după cum scrie în catalog la acest capitol).

Trecînd la problema mesei privite în cheie sacră, exprimată prin cine cu cine mănîncă și în ce condiții, aceasta a fost multă vreme unul dintre cele mai importante limbaje prin care evreii înțelegeau și conduceau relațiile în societate și cele dintre oameni și Dumnezeu. Mîncarea era un mod de a vorbi despre lege și nelegiuire. În cartea sa The Lord’s Table, Gillian Feeley-Harnik propune o serie de interpretări ale simbolismului hranei în textele biblice. Astfel, puterea lui Dumnezeu se manifestă prin capacitatea Lui de a controla mîncarea: a hrăni înseamnă a binecuvînta, iar la antipod, a înfometa reprezintă pedeapsa, judecata, chiar condamnarea la moarte. Acceptarea hranei oferite de Dumnezeu simbolizează acceptarea puterii și autorității Sale, reciproca fiind respingerea puterii lui Dumnezeu prin alimente interzise. În fine, oamenii îl „limitează“ sau „ispitesc“ pe Dumnezeu – adică pun la îndoială marginile puterii Sale – contestînd capacitatea Lui de a-i hrăni.

Mitul nutriției este pus în evidență de desele schimbări ale „modei“ alimentare, care depinde de accesibilitatea materiei prime și a catalizatorilor, afirma același Robin Fox. La început, ingredientele străine, în mod special mirodeniile, sînt un privilegiu al celor bogați, ajungînd cu timpul la îndemîna oricui. Odată cu diversificarea și globalizarea mîncărurilor, fascinația noului se deghizează în grija pentru nutriție. Dietele vegetariene și noua bucătărie, regimurile bogate în fibre și meniurile slabe în grăsimi par a fi „sănătoase“. În realitate, sînt discutabile din punct de vedere nutrițional, dar au rolul de a arăta cine sîntem, la fel ca încălțămintea, hainele, geanta, ceasul. Pasiunea internațională pentru sushi a dus la exagerarea calităților de „bogat în proteine, fără grăsimi“ a peștelui crud, ignorîndu-se marea rată de cancer stomacal din Japonia.

Snobismul mîncărurilor a devenit la fel de rafinat ca acela al vinurilor. A nu ști că piureul de dovleac se potrivește cu carnea de curcan sau ce este Pollo al Gorgonzola, echivalează cu ratarea în viață și societate. Precum moda, obiceiurile alimentare suferă modificări frecvente, cu care consumatorul trebuie să fie la curent. Prin programe educaționale și cărți pe teme de alimentație, publicul educat din clasa de mijloc se simte vinovat dacă nu ține pasul cu informația de resort.

Amintesc faptul ca Bucătăria hoinară a lui Răzvan Voiculescu este un album fotografic, nu o carte de bucate sau o istorie în imagini a alimentației, și trebuie luat ca atare. Am ales prezentarea paralelă a acestuia, pentru a-l lăsa pe cititor să caute albumul și să-l descopere, filă cu filă.

Recomanda articolul prin: