OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Emila Niculescu urmează Academia de Arte din Bucureşti la începutul anilor ’50. O perioadă critică pentru învăţămîntul artistic de la noi, dar în care a mai beneficiat încă de prezenţa unor artişti notabili, în calitate de profesori: Camil Ressu, Catul Bogdan, Nicolae Dărăscu. De la toţi aceştia ea a învăţat cu siguranţă foarte mult, a înţeles gramatica limbajului plastic, iar pe parcursul anilor a realizat libertatea pe care cunoaşterea, stăpînirea acestui complex arsenal de mijloace o conferă celui care are puterea de a-l stăpîni. Aceasta este marea performanţă pe care Emilia Niculescu o realizează în toţi aceşti ani. Lucrările ei se înscriu pe drumul firesc urmat de pictura noastră, în care natura rămîne reperul central, punctul de interes ce concentrează întreaga sensibilitate. Un drum mult bătătorit, exploatat în felurite chipuri, de foarte multe ori devalorizat prin mediocritatea realizărilor. Un parcurs în care cu greu poţi să mai surprinzi, să-ţi construieşti propria viziune. Dar Emilia Niculescu a reuşit să dezvolte o expresie care îi aparţine, să ne atragă atenţia asupra unor stări şi, abia în al doilea rînd, asupra unei naturi pe care a studiat-o, de care s-a apropiat în popasurile de la Săvîrşin, de la Tescani sau compunînd, în atelierul ei din Bucureşti, imense buchete cu flori de cîmp, ce par să aducă toată prospeţimea şi farmecul frumuseţii naturale.

Lucrări de dimensiuni impresionante ies din tradiţia tematicii pe care Emilia Niculescu o abordează. Marile compoziţii, în care peisajele sau naturile statice nu mai rămîn în intimitatea obişnuită a subiectului, capătă anvergura unor construcţii, unor articulări ce se impun prin modalităţile de rezolvare plastică. Iar cel care face ca această creaţie să fie surprinzătoare, variată şi totodată atît de integrată spaţiului pe care îl reprezintă, este desenul.

Pictura Emiliei Niculescu stă sub semnul senzualităţii, al lirismului. Dar ea nu cedează niciodată în faţa efuziunilor momentului. Transpunerea înseamnă construcţie, articulare, rigoare, cunoaştere, îngăduindu-i ca de fiecare dată soluţia găsită să fie cea mai adecvată pentru a reda momentul care a impresionat retina pictorului. Astfel, mijloacele sînt variate, tehnicile folosite sînt diferite, linia prin care articulează forma este riguroasă, puternică, dar, cel mai adesea, este o grafie, o scriitură ce articulează, captează privitorul în această magie născută pe suprafaţa pînzei.

Vernisajul, petrecut cu cîteva zile în urmă, susţinut de domnul Dan Hăulică, ne-a creat sentimentul participării la un eveniment cultural, de care trebuie să recunoaştem că avem nevoie. De asemenea, un frumos album ce însoţeşte această expoziţie recuperează o prezenţă importantă în pictura românească a anilor ’70, o personalitate a cărei creaţie trebuie cunoscută.