OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cea mai frumoasa surpriza profesionala in acest prim sfert al anului 2003, pentru mine, a venit din partea British Council-Bucuresti, care, prin intermediul doamnei Codruta Cruceanu (arts manager), mi-a lansat invitatia de a participa, intre 18 si 22 martie, in capitala Ungariei, la vernisajul expozitiei britanice de arta contemporana Micro/Macro si la manifestarile care o precedau, evenimentul fiind pregatit de British Council din Londra si Mücsarnok-Kunsthalle din Budapesta. Fructuoasa calatorie, intreprinsa impreuna cu cea care imi facuse uimitoarea propunere (prima de acest fel care imi este adresata) si cu tinarul coleg de breasla Mihnea Mircan.

O coincidenta fericita s-a adaugat oportunitatii oferite de British Council. In scurta perioada cind ne-am aflat la Budapesta, aici era in plina desfasurare Festivalul primaverii (14-31 martie), ceea ce insemna o densificare a evenimentelor culturale, dintre care unele cu participare internationala. In consecinta, mi-am convocat toate resursele fizice si perceptive pentru a face fata unui traseu prin mai multe spatii muzeale si galerii, unor „provocari“ greu de eludat pentru un istoric si critic de arta. Pot spune, dupa aceasta experienta, ca Budapesta (pentru prima oara o parcurgeam mai pe indelete) este o capitala europeana comparabila cu multe altele, occidentale, atit ca repere arhitecturale istorice/contemporane, urbanism, background de civilizatie si mentalitati, cit si in privinta cantitatii si calitatii „focarelor“ ce retin atentia specialistului in arte vizuale si a publicului larg.

Am facut cunostinta cu trei importante institutii ale caror ample, uneori spectaculoase spatii gazduiesc remarcabile colectii si/ori expozitii de arta contemporana: Mücsarnok, Ludwig Museum, MEO. Se ghiceste in spatele „bunastarii“ artistice pe care o etaleaza acestea, ca si diversele galerii, o politica culturala coerenta si activa, inclusiv un sistem promotional eficient. Sint constatari care duc la inevitabile comparatii ce imi provoaca o stare de discomfort... La nivelul detaliilor, am sesizat in citeva situatii si unele disfunctii, usor reparabile, insa.
Micro/Macri: British Art 1996-2002 este o ampla expozitie prezentind opere ale unor artisti britanici care s-au afirmat incepind din anii ’90, si a fost gindita pentru salile generoase ale Mücsarnok-ului de directoarea acestuia, dr. Julia Fabényi, impreuna cu Caroline Douglas (exhibition curator in visual arts).

Vernisajul (21 martie) a fost precedat de doua expuneri ale unor plasticieni inclusi in selectie: David Burrows si Roderick Buchanan (in 18 si 19 martie); au fost prezentari libere, condimentate cu umor englezesc, respectiv scotian, pornind de la universul de creatie personal, dar extrapolind pe alocuri asupra a ceea ce inseamna young/new British art – ofensiva noului val mizeaza pe vizibilitate, pe insertia in mediatic, pe un dorit dialog cu publicul, accesibilitate sporita, pe un fel de prelucrare a principiilor artei pop (formulate de Richard Hamilton inca din 1957) in contextul erei Internetului. „Leii tineri“ ai artei britanice au obtinut, deja, statutul de vedete mediatice (vezi si politica de sustinere din parrtea British Council), sint integrati circuitului international. Numai ca, observam noi, multe lucrari (din expunere) fiind cantonate in zona (post)conceptuala, accesibilitatea larga nu era tocmai lesne de confirmat – ce-i drept, statutul de opera conceptuala presupune un efort de decodificare care transforma publicul in „contribuabil“ la implinirea semantica a discursului artistic. Expozitia insasi se remarca si printr-o distributie a lucrarilor – unele fiind intalatii site specific – care asigura fiecareia un spatiu vital adecvat, fara a fi viciata de acel horror vacui ce se constata inca, adesea, in galeriile noastre. De la micro (universul) real/fictiv autobiografic la dimensiunea macro a implicatiilor socio-politice, mentalitare, erau oferite propuneri variate, instalatii, proiectii video, fotografie, pictura, desen, text, toata aceasta bogata etalare ideatica si de mijloace fiind pusa in opera de nume intre care destule binecunoscute pe mapamond (unele prezente si in expozitii British Council la Bucuresti) – iata citeva care ne-au atras mai mult atentia prin demersul lor: Mark Wallinger, Mona Hatoum, Grayson Perry, Douglas Gordon, Sarah Lucas, Keith Tyson, Mike Nelson (acesta a avut si o experienta personala bucuresteana in anii ’90), Tracey Emin, Chad McCail.

Ludwig Museum a fost in aceasta perioada a Festivalului primaverii gazda mai multor manifestari (la unul din vernisaje am participat si noi). Nu insistam acum asupra consistentei expunerii permanente de arta internationala si maghiara – ne amintim, involuntar, ca Romania a ratat sansa de a beneficia, la rindul ei, de o Colectie Ludwig. Expozitia vedeta era aici, in institutia budapestana, Human Stories: fotografie si pictura din Colectia Essl (Austria). Nume de artisti rasunatoare, „constructii“ postmoderne de tipologii umane, exploatarea raportului natural-artificial, „tablouri vivante“ cu multe personaje, portrete, ipostazieri ale corpului, situatii emblematice pentru categorii marginale, pentru fenomene dramatice, alternanta cotidian/ideal, luxurianta romantica a unor peisaje exotice ori fascinatia orasului postindustrial… Lucrari de Marie-Jo Lafontaine, Nan Goldin, Cincy Sherman, Vanessa Beecroft, Tracey Moffat, Valie Export, Andreas Gursky, Thomas Struth, Rosemarie Trockel (remarcam dominanta feminina a „distributiei“)… Faimoasa deja artista poloneza Katarzyna Kozyra a fost autoarea altui eveniment la Ludwig Museum, consonant cu sarbatoarea culturala a momentului: Rite of Spring era o instalatie cu imagini in miscare (doua „inele“ concentrice de ecrane suspendate primeau proiectii in care secventele filmice erau prelucrate digital) care interpreta doua surse „clasicizate“ – muzica lui Stravinsky si coregrafia lui Nijinsky – transferindu-le parodic-amar in registrul contemporan si traducindu-le in gesturile accelerate artificial ale unor batrini si ale unui puber; renasterea naturii, ciclul anotimpurilor erau conectate la vistele omului, devenind obiect de reflectie existentiala.

In acelasi muzeu putea fi vizitata expozitia premiilor de pictura Strabag pentru care au concurat in acest an 73 de tineri artisti maghiari – lucrarile laureatilor impartaseau o noua foame de figurativ, unele avind accente hiperrealiste ori amintind fundalurile de tip pattern and decoration; cistigatorul marelui premiu, László Györffy, transfera efecte perturbatoare ale imaginii digitale in pictura, demonstrind ca noile medii pot contribui la revitalizarea celor traditionale.
Muzeul Ludwig mi-a oferit si surpriza unei placute reintilniri cu Sándor Bartha, aradeanul care in ultimii ani traieste si lucreaza mai mult in Budapesta. El beneficia, in institutia amintita, intre primii, de un program consacrat rezidentelor internationale. „Atelierul deschis“ in asa numita project room furniza informatii despre activitatea anterioara, prezenta o video-instalatie si oferea spatiul unor discutii cu artistul (care pregatea expozitia finala). S. Bartha avea in acelasi timp deschisa o personala in Galeria Obudai Tarsaskör, in care instalatii pline de umor, populate de miniaturalii omuleti de jucarie Playmobil, continuau preocupari recente.

Incheiem acest selectiv jurnal de calatorie cu mentionarea altor doua importante expozitii. La MEO, spectaculos spatiu amenajat intr-un environment industrial, publicul era atras de o manifestare deja celebra in lume, itinerata in mai multe centre culturale: expozitia de fotografii (I.N.R.I.) realizate de Bettina Rheims si Serge Bramly. In cheie postmoderna, istoria lui Isus era „revizitata“ contemporan, cu adaptari scenografice si contextuale, imaginile, sofisticat elaborate, uneori si prin intermediul computerului, asociind referintele culturale, extrase din istoria picturii, cu cliseele culturii mediatice – o „recitire“ pe alocuri provocatoare, dar cu cert impact asupra receptorului actual. In sfirsit, la Ernst Museum, gratie unui numar apreciabil de lucrari din colectia Muzeului de Arta Moderna si Contemporana din Nisa, era reconstituit traseul creator al unei artiste emblematice pentru cultura vizuala occidentala a celei de a doua jumatati a secolului XX – Niki de Saint Phalle.