OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Interviu cu Henry Mavrodin

Turnul Babel va fi al Academiei, al dumneavoastră, al Bucureştiului?

A început prin a fi al meu şi apoi al Academiei Române. Bucureştiului îi aparţine într-un fel abuziv; nu a trecut prin acceptul şi nici prin refuzul vreunei comisii.

Există motivaţii pentru care oferiţi Academiei Române cele două opere?

Fireşte: oportunitatea realizării unei opere fără temă impusă, într-un spaţiu prestigios şi fără penibile intervenţii de culise, constituie suficiente motivaţii. Academia Română mai este şi una dintre puţinele instituţii care nu cere nimic în schimbul darurilor primite.

Îmi imaginez că la bază a funcţionat un proiect.

Aţi concurat vreodată la un concurs pentru o operă publică? Cum vedeţi relaţia dintre comanditar şi artist?

N-am concurat. Opera publică este supusă concursurilor cu temă impusă, spre pildă, de la Carol I la Lenin şi din nou la Carol I, printre care suie şi coboară de pe socluri o serie de personalităţi locale, cu sau fără cal.

Ne puteţi vorbi despre graniţa dintre spaţiul privat şi privilegiat al operei de artă şi spaţiul public (cel al receptorilor)?

Dacă este operă de artă, propriile sale graniţe includ tot ce ţine de cultura, experienţa şi personalitatea, dar în special de probitatea profesională a creatorului. Peste graniţe, pot fi înmănunchiate toate exteriorităţile de care are nevoie publicul.

De ce nu vorbiţi (niciodată) despre creaţia dumneavoastră? Credeţi în oportunitatea comentariului despre artă? Dacă totuşi da, cine ar trebui să-l facă?

Comentariul cu referinţă la artă se diversifică pe variate niveluri: între profesionişti, comentariul este de uz intern şi, astfel, devine criptic chiar şi pentru specialişti. Cînd comentează specialistul, care oricum este extern obiectului muncii sale, face literatură. Comentariul cu caracter didactic e superficial, iar cel publicitar este obscen. Cînd i se cer comentarii profesionistului, acesta trebuie să le conducă la un numitor comun de înţelegere şi, astfel, comentariile devin vulgare. Acestea ar fi cîteva din motivele pentru care mă simt îndreptăţit să fiu prudent şi, deci, refractar la comentarii.

Oricum, este loc pentru toţi cei ce cred că sînt în măsură să comenteze creaţia artistică, cu atît mai mult cu cît aceasta este vizibilă cu ochiul liber.

Ce credeţi că aşteaptă să vadă privitorul?

Luaţi în calcul reacţiile criticilor la adresa creaţiei dumneavoastră?

Pozitive sau negative, acestea au doar valoare bibliografică. Criticii nu participă la operă, iar în rîndul acestora funcţionează încă străvechea idee care-l scoate pe artist din ecuaţia substanţială a creaţiei, pe motiv că acesta nu este conştient de ceea ce face, fiind doar intermediar intuitiv, între operă şi Divinitate.

Opera de artă trebuie interpretată emoţional sau intelectual?

De ce oare nimeni nu revendică latura intelectuală a fizicii cuantice sau pe aceea a chimiei industriale? Spusesem adineauri că specialistul literaturizează opera de artă şi că, astfel, toată lumea este mulţumită şi crede că a înţeles. Autorul însuşi, adăugîndu-i operei sale titlul, evită multe întrebări plictisitoare. Cînd opera însă întruneşte reale criterii de calitate, titlul o îngrădeşte.

Creaţia, în cazurile de excelenţă, are totuşi în spate un demers intelectual. Receptarea presupune refacerea paşilor întreprinşi de artist. Credeţi în întîlnirea operei dvs. cu publicul, chiar dacă ea este „intelectuală“?

Refacerea paşilor întreprinşi este ca descoaserea unui nasture în vederea conştientizării modului în care sau a raţiunilor pentru care a fost cusut. Mă gîndesc la aceeaşi operaţie a paşilor întreprinşi aplicată unei piese de muzică simfonică.

Care este poziţia dvs. privind „evoluţia artei“?

Arta nu evoluează – cel puţin, nu cunosc cazuri. Este ca şi cum am crede că, spre pildă, arta Evului Mediu ar fi inferioară celei renascentiste etc.

Cine ar dicta mai degrabă orientarea artelor: piaţa sau creatorul?

Piaţa a apărut tîrziu în istoria artelor şi s-a impus din ce în ce mai mult, chiar şi împotriva creatorului. Putem vorbi de o dictatură colegială.

Cum caracterizaţi piaţa românească de artă?

Piaţa românească de artă coincide, prin suprapunere, cu mentalitatea, activitatea instituţiilor de resort ale Statului şi cu nivelul cultural din România.

Poate fi arta autentică de vînzare?

Care este drumul spre public al lucrărilor dumneavoastră, cunoscută fiind greutatea cu care vă desprindeţi de ele?

Cît îmi este cu putinţă, evit aglomeraţiile.

Aparent, refuzaţi explicarea poziţiei dvs. în raport cu munca artistică pe care o întreprindeţi sau faţă de artă, în general? Lecturînd interviuri pe care le-aţi dat anterior, am constatat că, uneori, faceţi totuşi referiri la subiectele tabu.

Referirile la subiectele tabu previn vulgarizarea şi derizoriul.

Totuşi, ce pondere are tema veterotestamentară în realizarea operei monumentale propuse?

Pilda biblică joacă un rol minor, doar aluziv. Este pretext exterior, în scopul transfigurării materiei.

Cum apreciaţi împrejurarea primei opere monumentale la vîrsta de 72 de ani?

Dumneavoastră cum aţi reacţiona în faţa unei asemenea opere? Se spune că sînteţi prudent cu judecăţile de valoare.

Opera de artă, indiferent de aria în care operează, cuprinde multiple deschideri, cîteodată contradictorii, astfel că nu poate fi judecată doar în funcţie de limitele criteriilor formale în care pare să se înscrie. Judecăţile de valoare sînt întotdeauna riscante. Cînd intervine gustul, pe măsura pregătirii noastre culturale, de fiecare dată începe totul de la capăt. Trebuie aşteptate alte generaţii.

Generaţiile tinere de acum ar fi în măsură să se pronunţe?

Credeţi că prejudecăţile pot fi abătute?

Dintotdeauna acestea au fost abătute în favoarea altor prejudecăţi. Doar în perspectivă istorică putem interveni spre calificarea prejudecăţilor: bune sau mai puţin bune. De cîte ori, în cultură, se ajunge la un punct de răscruce, de atîtea ori se tinde a se crede că acesta rămîne etern. Subzistă încă tentaţia negării trecutului, în vederea impunerii noului. Trecutul este, în fapt, un cumul al depunerilor novatoare, astfel că noul va fi mereu materie de contestat. În acelaşi timp, orice mare înnoire este o temeinică incursiune în trecut. Şi criteriile de recunoaştere a operei sînt supuse mereu revizuirilor, şi arta poate fi oricînd altceva. Arta contemporană nu este nici mai mult, nici mai puţin decît arta tuturor timpurilor.

Izolarea acesteia în cimitire distincte se înscrie însă într-un rasism cultural din ce în ce mai dăunător. În această logică, şi aceste ultime două veacuri vor fi izolate în virtutea timpurilor noi, ce vor să vină.

Arta prin care vă exprimaţi curent este pictura. Cum vă raportaţi la tridimensional?

Pe considerentul comun că apa trece, am pus o piatră. Forma tridimensională, contrar picturii, îşi continuă existenţa şi fără lumină; vieţuieşte neîntrerupt. Contrar comportamentului pe volum, lumina nu modifică regia pînzei. Pictura se înscrie doar într-o altă ordine de idei; pentru ambele reprezentări este nevoie de aceeaşi înţelegere a spaţiului. Cînd acesta este stăpînit într-o măsură oarecare, totul devine posibil.

În catalogul manifestării apar obiecte din anii ’70, realizate în cristal masiv. A fost o pasiune?

A fost o oportunitate, locuind la Murano opt ani.

Vă place încă acest material?

Sticla este o materie extrem de capricioasă – aş spune, chiar volubilă –, ce trebuie stăpînită cu maximă severitate, deoarece poate deveni cu mai mare uşurinţă vulgară.

Tandemul Ciubotaru-Mavrodin are rădăcini mai vechi…

Rădăcinile unei vieţi, fără ramificaţii spre prietenie, instituţie perversă, asemănătoare cu un fel de căsnicie în care concesiile se împletesc cu îndatoririle şi cu protecţia. Noi nu ne datorăm nimic, nu ne protejăm şi nu ne facem concesii – dimpotrivă. Ne leagă ceva superior prieteniei, greu de explicat şi de menţinut.

Fără a uita că am pornit de la turnuri, vă propun să atacăm problema reprezentării în efigie a unui oraş sau a unei ţări, a Bucureştiului, de pildă.

În fiecare an, în Observator cultural, vă evocaţi Maestrul scriindu-i. V-aţi imaginat cum ar fi reacţionat la vederea Turnului Babel?

Interviu cu Florin Ciubotaru

Înainte de orice altceva, de ce turnuri?

Dacă nu ai minime noţiuni despre semnificaţia verticalei, nu te poţi apropia de înţelegerea propunerii mele. Turnul, ca semn, agaţă privirea către un loc de interes, turnul pieţii centrale, turnul catedralei, turnul c1opotniţei, turnul cetăţii, turnul foişorului de foc, Turnul Babel şi Turnul de fildeş. Trăiesc în prezent cu incapacitatea de a uita trecutul cultural.

Turnul de fildeş simbolizează elitismul. Ce credeţi despre arta pentru toţi?

Preventiv, declar că nu sînt împotriva disputei (în plan speculativ), dar atrag atenţia că nu există echivalenţă între cuvînt şi imagine, nu prin vorbe reuşesc să propun o înfăţişare. „Arta pentru toţi“ mi se pare o misiune imposibilă. Sînt iritat cînd aud sintagma.

Pentru comunicarea cu publicul posibil, bun sau nu, este nevoie mai degrabă de educaţie ori de angajarea cunoştinţelor de sociologie?

Doctrinele şi socialul sînt în dispută permanentă; dacă educaţia ar fi mai cuprinzătoare, ea ar face din omul social un individ. Beuys solicită o instituţie pentru instruirea către creativitate, omul fiind izolat în materialism. Într-un alt program al lui, invită toată lumea să participe la actul artistic fără un ajutor, să facă fiecare un efort şi să ajungă la act prin propria destoinicie. În Germania, experimentul Fluxus dezvoltă un concept care permite oricui să devină creator. Această acţiune a sfîrşit în desuet. Majoritatea aspiranţilor preferă o asimilare lejeră. Forţînd natura intimă a opţiunilor, te alegi cu un refuz.

Credeţi că este posibilă totuşi „impunerea“ unei capodopere? Să spunem a Turnului de fildeş.

Dezvoltaţi, vă rog, ideea.

Pericolul nu este un asteroid, e doar o stare amorfă, care se datorează lipsei unui receptor mai numeros. Ca să nu ne cuprindă total pesimismul, evaluez la extremă şi cred că extincţia artei nu e posibilă, că un impuls natural de calitate o va face să supravieţuiască. Ce pretenţie să mai am cînd invit un coleg de profesie să-mi vadă lucrarea şi îmi transmite că deja a văzut-o prin gard, din fuga maşinii?

Cine ar fi în măsură să decidă calitatea operei: criticii, colegii de breaslă sau colecţionarii?

Criticul, colegul de breaslă sau colecţionarul te validează diferit; ei au opţiuni argumentate subiectiv. Criticul, în rol de mediator, în multe cazuri, se mediază pe sine, colegul îţi recunoaşte în secret valorile, dar nu le mărturiseşte din motive intime, iar nereuşitele sînt comunicate altora. Colecţionarul, pe lîngă pasiune, mai are două temeiuri: interesul comercial şi lăcomia de trofee ce îi precipită alegerea. Vrea să concureze la numărul de lucrări cu alt colecţionar. Cînd deţine un număr de lucrări, crede că se pricepe şi nu acceptă sfaturile unui profesionist, nu are deschidere, preferă ce-i consacrat. Laud pe cel care poate vedea în viitor, luînd în seamă şi arta contemporană. Pentru liniştea mea, mă erijez în autospectator.

Este potrivită arta militantă cu zilele noastre?

Sînteţi pictor. Cum aţi operat în trei dimensiuni?

Există două posibilităţi de provocare a schimbării în gîndirea artistului. Cînd te preocupă doar să materializezi ideile şi cînd ai şansa ca aceste gînduri să apară. Înaintea acestui capitol de manifestare în (artă) monumental(ă), am realizat, alături de pictură, mai multe lucrări în tridimensional. În concepţia recentă a obiectului artistic, atmosfera s-a mai destins: sculptorul îşi colorează lucrarea, pictorul face obiecte; este o extensie cu iz baroc.

Care ar fi sora mai mare a artelor plastice? Sculptura, arhitectura?

În familia genurilor de exprimare, nu există o formă superioară alteia; fiecare – cu diferitele ei celule nervoase – vorbeşte, în final, despre acelaşi lucru.

Expuneţi împreună cu Henry Mavrodin. Ce vă leagă?

Care este relaţia lucrărilor dvs. cu mediul exterior (atunci cînd le realizaţi pentru „afară“)?

O pictură poate fi agăţată pe un perete. Un obiect tridimensional nu poate fi conceput fără a şti locul unde va fi amplasat. Dacă locul are o natură concurentă, dacă intră în rezonanţă cu volumele din jur, acestea pot fi condiţiile unui dialog fericit.

Sînt destule verticale vegetale în grădina Academiei Române ca să mai suporte încă două. Orgolios, nu poţi forţa spaţiul, el este cel care trebuie să te adopte.

Ce simbolizează turnul în creaţia dvs.?

Cum vedeţi turnul/turnurile dvs. în ansamblul Academiei?

Lucrările se leagă prin forţa dimensiunilor, a materialului şi a încărcăturii culturale. Cînd mă hotărăsc să scot ceva în lume, îmi iau anumite măsuri. Încerc să evit monotonia represivă (prin repetiţie şi estetizare exagerată), să arăt că mă ridic deasupra unei conjuncturi (care e de scurtă durată), să dezvălui calităţile afective ale unei geometrii austere şi să cred că ritualul terestru poate să aibă şi un dincolo.

Ce reprezintă, în ultimă instanţă, acest capitol al creaţiei dvs.?

Este o curiozitate profesională. Satisfacţia de a descoperi legile unui nou gen de expresie reprezintă un exerciţiu ce îmi completează înţelegerea.