Unul dintre cele mai importante evenimente din domeniul
artelor vizuale româneşti este expoziţia Centenar Ţuculescu de la Art Society,
deschisă pînă pe 20 iunie. Cu prilejul lansării la Institutul Bancar Român a
Indexului ArtMark, catalog de randamente anuale ale celor mai tranzacţionaţi
artişti români în perioada 1995-2009, am întîlnit-o pe doamna Ruxandra
Garofeanu, specialist ArtMark şi curator al amintitei expoziţii, care a avut
amabilitatea de a ne oferi un interviu în exclusivitate despre cele două
acţiuni în care este implicată.
Înainte de orice altceva, vă invit să ne dezvăluiţi,
informal, cum aţi luat contact cu Ţuculescu – cu omul şi cu opera sa.
Întîlnirea cu Ţuculescu s-a produs pe vremea cînd eram în
facultate. Adina, una dintre cele trei fete ale lui, care a făcut sculptură,
îmi era colegă de an. Prin ea am cunoscut o parte din creaţia tatălui. Apoi,
colindînd muzeele cu reportofonul în mînă, deoarece în perioada timpurie lucram
la Radio, am ajuns la Craiova, unde se încropise, în 1970, datorită doamnei
Ţuculescu, cea mai importantă colecţie de lucrări ale maestrului. De aici am
pornit.
Dincolo de importanţa marcării centenarului, care ar fi
argumentul forte al expoziţiei pe care o propuneţi?
În 1938, la prima expoziţie personală de la Ateneul Român,
presa a scris despre „cazul Ţuculescu“. În afara centenarului, am dorit să
ridic întrebarea dacă mai este Ţuculescu, astăzi, un „caz“. Am încercat să
descifrăm mai ales perioada totemică (idee la care subscrie şi Magda Cârneci,
după cum mi-a spus într-o discuţie paralelă). Există şi componenta inedită: aţi
văzut pentru prima dată la Art Society un caiet cu desene cu animăluţe, care nu
mai fusese niciodată expus. Avem, apoi, trei ipostaze de autoportret care, de
asemenea, nu mai fuseseră văzute în original de către public. Sînt multe
lucruri de acest fel, iar senzaţia de noutate este covîrşitoare. O parte dintre
lucrări au mai fost expuse cu ocazia expoziţiei mari de la MNAR, din 1999, dar
de atunci a trecut mai bine de un deceniu.
Un muzeu trebuie văzut cel puţin o dată la doi ani, pentru
a-ţi primeni memoria şi a-ţi reconsidera impresiile, deoarece, pe parcursul
timpului, tot acumulezi. Aşa se întîmplă şi în cazul lucrărilor acestei
expoziţii. Pentru mulţi, par nevăzute.
Nu în ultimul rînd, lucrările de la Balcic relevă un cu
totul alt Ţuculescu decît cel pe care-l ştiam; de aceea am ţinut să le aducem.
Mi-aş dori să vină cît mai mulţi tineri să le vadă.
Vorbiţi-ne, vă rog, despre rolul curatorului într-un demers
expoziţional.
Curatorul poate face aceeaşi expoziţie de zece ori altfel.
Fiecare expoziţie este unică. Paul Gherasim a fost unul dintre primii
organizatori ai unei expoziţii Ţuculescu, în 1965, la Dalles, expoziţie care,
anul următor, avea să fie itinerată la Veneţia, la Bienală. Comisar a fost,
acolo, Comarnescu. Oameni diferiţi, viziuni diferite. Este vorba despre
potenţialul infinit pe care îl posedă arta în relaţie cu exprimarea
profesională. Aş adăuga faptul că, deşi există preocupare pentru exegeza operei
lui Ion Ţuculescu, Cătălin Davidescu studiind, de exemplu, intens donaţia
doamnei Ţuculescu de la Craiova, consider că cercetarea rămîne în continuare
deschisă.
Revenind la expoziţia de la Art Society, aceasta se bazează
pe o sumă de lucrări împrumutate de la Muzeul de Artă din Craiova. De ce
această alegere? V-aţi adresat şi altor deţinători ai unor lucrări semnate de
Ţuculescu?
Înainte de orice altceva, mă bucur că noi am fost cei care
am deschis centenarul, şi este momentul să menţionez că dorim să prelungim
expoziţia pînă în iulie, după care încercăm să o itinerăm în alt centru din
ţară. Deoarece sîntem într-o perioadă de austeritate, fiind vorba şi despre
plata unor asigurări, deocamdată nu este nimic sigur.
Referitor la întrebare, nu sîntem o galerie foarte bogată,
ca să putem plăti asigurările la marile muzee. Muzeele de la noi au o politică
aparte; împrumută foarte greu. Eu consider că arta trebuie să circule. În
momentul în care depui eforturi mari pentru a plăti o asigurare, ar trebui să
ţi se întindă o mînă şi să se scoată lucrări care, de altfel, zac foarte multă
vreme în depozite, unde nu pot fi văzute nici de către noi, specialiştii. De
exemplu, Lucia Dem Bălăcescu a donat Muzeului Colecţiilor de Artă cam trei sute
de lucrări în deceniul al optulea. S-a făcut atunci o expoziţie, dar mică, în
care a fost expus doar un sfert dintre lucrări. Restul nu a putut fi văzut
niciodată.
Nici Ţuculescu nu are parte de o expunere prea fericită la
Muzeul din Craiova, dar Florin Rogneanu, directorul instituţiei, a fost generos
şi a înţeles importanţa marcării centenarului. Au o sută treizeci de lucrări,
care nu au fost expuse niciodată simultan. Am răspuns prieteneşte ajutorului
lor, publicînd într-un catalog tot ce au ei Ţuculescu în depozit sau expus.
Este un exemplu de colaborare în folosul artei şi, implicit, al publicului.
Să înţelegem că patrimoniul artistic de care dispunem nu
este gestionat la cote rezonabile în România?
Vorbeam acum cîteva zile cu Eugen Simion despre imensa
colecţie de stampe japoneze de la Academia Română, despre care ştiam de la
George Oprescu, cel care a donat Academiei toate lucrările sale. S-ar putea
face o sumă de expoziţii foarte reuşite cu acest fond, în folosul iubitorilor
de artă. Pentru aceasta, este nevoie de
fonduri.
Ce susţin este că trebuie să facem eforturi conjugate pentru
arta românească. Tot timpul ne-am plîns că nu sînt bani, că nu avem condiţii,
că nu avem spaţiu. Dacă mergem pe aceste principii, înseamnă că trebuie să ne
lăsăm de meserie. Pe de altă parte, an de an apar sute de pictori, graficieni
şi sculptori, designeri, creatori de modă, ceea ce înseamnă că lucrurile merg
înainte, cu sau fără noi. Sîntem datori să împrietenim arta la care avem acces
cu publicul nostru.
Am ajuns în mod logic la relaţia dintre bani şi cultură.
Credeţi că arta este infailibilă, inestimabilă? Intuiesc răspunsul, dar doresc
să aflu părerile dvs.
Este nevoie de o piaţă organizată, nu de una haotică, aşa
cum ne-am obişnuit în ultimele decenii. Marile opere s-au făcut la comandă. A
bisericii, a regilor, magnaţilor, principilor, bancherilor. Totdeauna va fi o
interdependenţă între comandă şi creaţia artistică, oricît am vrea noi să le
separăm şi să spunem că arta este liberă, independentă. Arta este făcută pentru
a ajunge undeva, într-un muzeu, o instituţie sau o casă. Nimeni nu lucrează
pentru a păstra pentru sine tot ceea ce face.
Ce reprezintă Indexul lansat astăzi, joi, 27 iunie?
Indexul este o carte absolut necesară pentru orientare. Este
bine să ştim ce s-a întîmplat, în ultimii cincisprezece ani, cu o sută de
artişti români. Dincolo de partea comercială, este vorba şi despre o evaluare.
Eram întrebată pînă acum cam ce cotă are cutărescu. Răspundeam că nu are nici o
cotă. Fără evenimente constante, nu poate fi vorba despre cotă, ci despre
preţuri cerute şi, eventual, acceptate sau despre legende ale unor tranzacţii
fabuloase. Cota înseamnă, în primul rînd, transparenţă şi continuitate. Eu sper
că prin Artmark şi Art Society, partea de expoziţie şi partea de licitaţie,
împreună cu celelalte case de licitaţie, nu multe, din România, să reuşim să
creem, în sfîrşit, coordonatele unei pieţe supraterane de artă, de care este
nevoie, care nu este deloc forţată. Trebuie să avem conştiinţa a ceea ce avem
în casă.
Cum anticipaţi că va merge arta românească în viitorul
apropiat? Vă întreb în numele a numeroşi tineri artişti cu care mă aflu în
contact profesional.
Cred că drumul artei româneşti clasice sau contemporane va
fi foarte bun în următorii ani. Banii nu sînt făcuţi să stea, ca şi operele.
Consider că acum sîntem suficient de maturi încît să dirijăm investiţiile şi
spre achiziţii de artă. Avem o piaţă a artei cu un bun potenţial de dezvoltare.
În imobile înţeleg că nu este bine să se investească în aceste momente, dar nu
dau sfaturi, deoarece nu acesta este domeniul meu de activitate. Am constatat
însă că cineva, vînzînd două lucrări serioase de artă românească, a putut
cumpăra un apartament mobilat la Balcic... Am citit, de asemenea, într-un
articol din presa interbelică, informaţia că cineva şi-a renovat conacul
vînzînd un Grigorescu. Investiţia în artă, bine făcută, nu conduce la pierderi.
Aur, diamante, artă sau valori imobiliare?
Investiţia în obiecte de aur sau în diamante presupune
închirierea unui seif la bancă şi depozitarea lor, pentru a nu atrage hoţii.
Despre valori imobiliare am amintit deja. Tablourile (bune) sînt valoroase, dar
nu pot fi valorificate ilegal la preţuri bune, deoarece sînt recognoscibile şi
nu pot fi topite, apoi remodelate... Arta deţine valoare, aducînd în acelaşi
timp bucurie ochiului şi spiritului. Poate fi împărţită cu toată lumea, fără a
fi divizată. Sper să nu aflăm egoismul suprem aici, în România, adică să
investim cu predilecţie în obiecte de seif.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters