Anul ce stă să se dea deoparte, cu aceeaşi insistenţă a ultimilor nouă, încearcă laolaltă să ne imite veacul, deşi i-au mai fost înlocuite statuile şi trecutului i s-au mai operat cîteva rectificări; un fel de reproducere colorată de mînă, căreia i se-ntrevăd contururile originare, mai cu seamă în jurul chipurilor. V-au imitat semnătura şi pe lespede.
Mai ştim că-n acelaşi chip în care contactul uman dăunează sănătăţii, şi jocul extenuant în vederea împăcării culorilor pe paletă e deseori nociv geometriei, ce, la rîndu-i, atunci cînd nu se reazemă de o intensă bucurie a simţurilor, poate istovi contemplarea; cine militează pentru pudoarea colaterală a geometriei, severei înfăţişări a acesteia, îi acoperă, totdeauna prudent, doar goliciunea; dozaj pasionant, pentru al cărui intim triumf este mereu insuficientă unica existenţă.
Cu aceeaşi intransigenţă a primilor douăzeci de ani, am rămas adversarul fidel al certitudinilor la care nu renunţ; construiesc, dărîm şi reclădesc, recuz, ca apoi să reconciliez culorile în armonii, după care le dezbin, reevocîndu-le discret, nativa lor intimitate.
Vă mărturisesc că mă reîntorc mereu s-ascult elocvenţa tăcerii înaintaşilor; încarc paleta şi de fiecare dată, şovăielnic, încerc să mă supun, păstrîndu-mi însă urmele propriilor paşi, şi nu atît din prudenţă, cît din instinctiva conştiinţă a protecţiei stărilor imprevizibile. Obiceiul, ce poate să pară pedant, e născut din convingerea că viaţa trăită la-ntîmplare este un fel de vagabondaj; minima deviere spre-ntîmplător conduce inevitabil la deformări incalculabile.
Cu toate acestea, sînt conştient că aduc pe lume linii şi forme fără reală trebuinţă, astfel că semenilor le solicit doar ipocrizia normelor de politeţe: bună ziua, Domnule Mavrodin, e îndeajuns; acoperă şi un mulţumitor procent din vanitate.
Ireverenţios însă, lipsit de umor şi de nuanţe alternative, timpul, mai ales în ultima vreme, nu mă mai slăbeşte din ochi.
Doar prezentul, deşi inconsistent, dacă nu în ipostaza sa de trecut, exceptînd cîteva abuzuri, pare suficient de tolerant, şi cu atît mai mult cu cît rigorile existenţei sînt încurajate şi sprijinite de propria-i vremelnicie.
În fine, prezentul nostru de zi cu zi include şi noul, ce continuă să se impună, mult mai răsfăţat ca-n vremurile copilăriei sale, dar cu îngrijorătoare adaosuri de indiferenţă. Oricum, facem faţă vremurilor, momentului de umilinţă în libertate.
Cu drag, H.M.
Noapte bună,
8 nov. 2009
Dragul meu Mao,
De-o vreme, plicurile tale îmi ajung dezlipite şi pe de o parte e consolator, presupunînd că undeva se consemnează. Printre ce-mi scrii, o seamă de lucruri, fireşte, nu se mai potrivesc cu ce ştiam despre tine, la fel cum nici eu nu mai sînt cel căruia i te adresai cîndva. Nemaifiind aceiaşi, tu şi nici eu, stările trăite împreună cu cele ştiute doar de noi se vor depune încet la memoria faptelor de cuget, ce la rîndul ei, se va refugia probabil, adăpostindu-se cu grijă într-un spaţiu imun zgomotelor.
Încep prin a-ţi răspunde la ce nu mă întrebi. Referitor la boarea tăcută a existenţei, acea sinceră şi adîncă iluzie, sufletul, la desprindere, nu coboară şi nu se înalţă niciunde, negăsind nimic mai înalt decît altceva, nici direcţii, şi cu atît mai puţin privilegiate, sau supreme, eterne împliniri; nu se deosebeşte, nu se aseamănă şi, neraportîndu-se, nu se califică. Adesea, se desprinde şi prin incompatibilitatea cu trupul, alteori, în vederea eventualităţilor preferenţiale, sau pur şi simplu, pricinuită de convieţuirea prea îndelungată cu intimitatea acestuia. Desprinderea însăşi, cum ştii, e inevitabilă, stă în ordinea firească a trecerii, îngăduindu-le astfel şi celorlalte componente să-şi continue, desăvîrşindu-şi fiecare, propriul periplu, raţiunea pentru care, rămasă singură, partea vizibilă a obiectului pasiunilor noastre e-ndepărtată în grabă, cît mai adînc.
Individualitatea, apoi, se destrămă uşor, ca orice doctă prejudecată atribuită materiei, de al cărei ecou profităm pentru adăugiri la cele ce rămăseseră în suspensie, comunicînd încă, favorizaţi de inerţie, ultima noastră dimensiune limitată. Privarea însă de trăire intensă a morţii împreună cu ceilalţi este umilinţa pe care nu o luăm niciodată în calcul.
P.S. Îţi scriu acestea fiindcă intuiesc jena care te-ar cuprinde, întrebîndu-mă.
Scrisoare apocrifă
a Maestrului Corneliu Baba
către Henry Mavrodin

