OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Apa si foc. Lumina si intuneric. Geneza si Apocalipsa. Totul – intr-un echilibru instabil, imperfect, in devenire, ca insasi lumea in care traim. O lume intre ordo si desordo, o curgere rupta in secvente fulgurante, interferind in evolutia lor spre… nicaieri. O istorie a omenirii redusa la esenta, un parcurs damnat si vizionar: cautarea inefabilului in unitatea contrariilor. Si un artist care vrea sa recupereze ceea ce arta secolului XXI tinde sa nege – prezenta si sensul divinului in toate cele vizibile si tangibile. „Subiectul compozitiilor mele – spune Ioan Nemtoi – este unitatea tuturor lucrurilor. Iar aceasta este unitatea materiei, in cea mai subtila manifestare a sa, lumina. Nu atit fluidul misterios care ilumineaza obiectele, cit forta care le da viata...“.
Dar cine este Ioan Nemtoi? Intr-o ierarhie subiectiva si selectiva, el e un artist consacrat al formelor din sticla suflata, care va fi incercat si reusit, chiar in competitie internationala, sa impuna dupa anii 1991-1992 o partitura proprie sonor colorata, cu forme care, fatalmente, nu puteau depasi (cel putin initial) modelele clasice ori pe cele ale avangardei sticlei secolului trecut, dar cu ambitii de a fi el insusi, pina la capat. Cultivind cel mai adesea miniaturalul si decorativul, sticla este o arta prea rar confruntata cu monumentalul. Ei bine, artistul roman vrea sa puna in valoare tocmai calitatile arhitecturale ale formei, construind structuri si viziuni tridimensionale, legate intr-o expresie ideala de raporturi si proportii.

Personal, n-as pune semnul egalitatii intre lucrarile de arta decorativa si instalatiile sale; in schimb le-as aseza in balanta alaturi de lucrari de acelasi gen apartinind unor Dale Chihuly, Marvin Lipofsky ori Howard Ben Tre. In raport cu acestia insa, Ioan Nemtoi isi structureaza instalatiile aproape intotdeauna in jurul motivelor antropomorfe, pe firul logic al unor naratiuni valorizind cunoasterea si experienta umana. Tipologia „personajelor“ sale – intre dubiu si revelatie, intre pedeapsa si mintuire – este una reflexiva, a omului intors spre sine, interogindu-si in permanenta propria conditie: „cine sintem? de unde venim? incotro ne indreptam?“. In ordine simbolica, se poate spune ca intreaga sa arta (in varianta monumentala) este o eterna interogatie, inscrisa irecuzabil in circuitul temelor fundamentale, daca ne gindim la lucrari precum Cina cea de Taina, Gradina Raiului, Tradarea. Iar optiunea tematica nu surprinde pentru ca, de la sculptura sarcofagelor romane din primele secole crestine la pictura catacombelor si a miniaturilor medievale, ori de la ciclurile decorative renascentiste si baroce pina la expresionism (in arta occidentala) si la neoortodoxism (in arta romaneasca), seductia paradigmei religioase este indubitabila. Chiar si in contextul noilor avangarde ale anilor ’60-’70, un artist ca Dan Flavin isi numea sculpturile luminoase „metafore explicite ale divinitatii“, exprimindu-si in acest mod nimic altceva decit aspiratia spre transcendent!

Din aceasta perspectiva, mai curind panteista si nu dogmatic crestina, trebuie privita si inteleasa ultima expozitie a artistului Ioan Nemtoi, Apa si foc, deschisa la Muzeul National Cotroceni. Rezolvind cautari formale si ideatice mai vechi, discursul plastic de aici se detaseaza de cel anterior, prin suma valentelor simbolice si prin strategia organizarii spatiale, menite sa incite privitorul la reflectie, decriptare si introducere de sens. Nici alegerea spatiului de expunere nu este intimplatoare, pentru ca istoria si farmecul locului – salile medievale ale palatului (cuhnia, trapeza, chiliile si pivnitele fostei manastiri de secol XVII) – au un cuvint greu de spus in armonia ansamblului. Sintem invitati, astfel, sa exploram un teritoriu al interferentelor si al suprapunerilor deliberate, un spatiu in care totul este calculat la milimetru, ca intr-un plan divin. Unitatea contrariilor se implineste pas cu pas, de la o forma la alta, de la o idee la alta, de la o imagine la urmatoarea, intr-o succesiune de tensiuni, efecte si acorduri grave, gindite contextual, cu grija pentru materie si spatiu. Aici trecutul constringe prezentul, sunetul* penetreaza linistea, lumina sfisie intunericul, sticla infrunta piatra.
Conceptual, avem de a face cu un discurs transparent, lizibil mai ales in titlurile lucrarilor, generos desfasurate pe parcursul a zece incaperi: Adam si Eva in fata Luminii, Saminta, Arhetip, Constiinta, Tarie si cumpana, Atelierul, Clone etc. O naratiune liniara, similara cronografiilor bizantine, evoluind transant intre inocenta si hybris, intre unu si multiplu, intre credinta si tehnologie.

Plastic insa, discursul este mult mai complex si mai problematic. Artistul combina dezinvolt figurativul cu abstractul, integreaza polemic citate imagistice, propune inspirat geometrii noi – totul intr-un registru subiectiv, eclectic si provocator, la limita rezistentei materiei. Daca sugestiile portretistice amintesc de Jean Arp, iar elementul ovoid din Saminta trimite la Brancusi, cilindrii suprapusi in balans, aglomerarile de sinusoide, „capetele“ cu tepi si conurile flambate sint, in intregime, rodul fanteziei lui Ioan Nemtoi. Aici sticla nu mai este doar expresia unui joc facil al culorilor cu lumina si transparentele, ea devine sculptura, ordonata in largi perspective de volume geometrice, morfologii neconventionale, jocuri de suprafete, plinuri si goluri, rupturi de plan si de scara, intersectii de unghiuri si de viziuni. Si nu doar sculptura, pentru ca, desi telurice, puternice, esentializate, corpurile vitroase au suprafetele puse in valoare prin polizare, slefuire ori incizii grafice, astfel incit, sub incidenta luminii, ansamblul capata adevarate efecte picturale; iar forma si culoarea devin indisolubil legate, potentindu-se reciproc.

Convertita la torsiuni si echilibre, la naratiune si simbol, sticla lui Ioan Nemtoi dezvaluie un artist reflexiv, tensionat, pasionat de dinamica formelor si a materiei care le alcatuieste. Desi recurge la teme clasice, fundamentale, el vehiculeaza in esenta un limbaj specific lumii contemporane, transpunind nelinistea prezentului in tensiuni formale si calorice admirabil stapinite cu mijloacele artei sale. O arta veche de secole, dar mereu actuala, la fel ca demersul artistului, in cautarea unitatii contrariilor, a luminii si a logos-ului primordial. Rezultatul? Apa si foc ni se releva ca un drum in zece trepte spre autocunoastere, o experienta a retrairii sacrului din perspectiva moderna sau, asa cum spune insusi Ioan Nemtoi, „o incercare repetata de a copia Geneza, de a recrea Inceputul“.
______

* Expozitia se desfasoara intr-un ambient acustic bazat pe instrumente de percutie si pe efecte digitale, realizat de compozitorul Iancu Dumitrescu.